Nr. 159 (417), 3-9 aprilie 2008 al Observatorului cultural conţine, firesc, o „cronică“ a celei de-a doua ediţii a decernării Premiilor pentru literatură ale revistei, scrisă de Ana-Maria Popescu, „O seară cu prezenţe şi absenţe“. Marii absenţi de la gala premiilor pentru anul 2007, de la Teatrul Odeon, din 31 martie, au fost Neculai Constantin Munteanu (Premiul special al redactorilor revistei Observator cultural pentru Ultimii şapte ani de-acasă. Un ziarist în dosarele Securităţii) şi Mircea Ivănescu, laureatul Premiului „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia. De remarcat şi coincidenţa dintre alegerile juriului la secţiunile Proză / Memorialistică (Asediul Vienei de Horia Ursu) şi poezie (nicolina blues de O. Nimigean) şi preferinţele cititorilor care au votat pe blogul revistei (mulţi, puţini, câţi vor fi fost). Mai semnalăm suplimentul dedicat lui Jerzy Giedroyc şi revistei Kultura (înfiinţată la Paris în 1947), „un ghid pentru intelectualii polonezi ai generaţiei, «o tribună pentru gândirea politică şi cea culturală», o punte de legătură între intelectualii izolaţi de cenzură şi Europa, un îndrumător în hăţişul de interdicţii ideologice care oprimau intelectualitatea poloneză din ţară şi cufundau în letargie emigraţia poloneză de la Paris“ (Cristina Godun), precum şi comentariul lui Paul Cernat la Avangarda românească în arhivele Siguranţei de Stelian Tănase („Subterana politică a avangardei româneşti“), unde criticul punctează faptul că arhivele serviciilor secrete încep să devină indispensabile nu doar pentru cercetarea istoriografică de la noi, ci şi pentru istoriografia literară. Cu atât mai mult în cazul avangardelor, „mişcări radical-utopice“, revoluţionare (care au şi cochetat cu ideologiile politice), unghiul estetic se cere dublat de „expertiza istoricului şi a comentatorului politic“, motiv pentru care demersul lui Stelian Tănase este apreciat ca necesar şi ca „o premieră absolută în domeniu“.

Nr. 160 (418), 10-16 aprilie 2008 al aceleiaşi reviste anunţă vizita lui Norman Manea la Bucureşti, după 11 ani de absenţă. Grupajul tematic cuprinde texte de şi despre Norman Manea. Carmen Muşat subliniază luciditatea necruţătoare a scriitorului, deranjantă pentru cei incapabili să-şi asume trecutul şi să-şi analizeze erorile: „Norman Manea pune în faţa acestei lumi închise în propria ei suficienţă, care mizează pe ambiguitate şi pe volutele retorice, o oglindă prea puţin măgulitoare“ („«Mitul identităţii, surogatele amintirilor»“); Paul Cernat schiţează calităţile literare (şi spirituale) care, susţine criticul, îl vor impune pe prozator, recunoscut deja pe plan european, şi la noi: „Prea grav (chiar când problematizează burlescul şi carnavalescul politic) într-o cultură care premiază excesiv frivolitatea, prea etic într-o cultură «evazionist-estetică», prea incomod într-o cultură care, când nu e ipocrită, e minor-exhibiţionistă, prea «maximalist» într-o cultură sedusă de minimalisme, prozatorul se va impune, decisiv, prin implicarea existenţială, complexitatea narativă şi anvergura problematică a unei opere cu alonjă universală“ („Patria textului nomad“); Gabriela Adameşteanu descoperă în „întunericul greu, fumegos al Plicului negru (recitit la a patra ediţie), în structura lui metaforică, în simbolismul hrănit de detalii realiste dense“ „cel mai puternic roman politic al ultimului deceniu de comunism ceauşist“ („Duplicitatea ca soluţie salvatoare“). Interesant este şi interviul cu Emil Constantinescu, realizat de Ovidiu Şimonca, în care ex-preşedintele se apără în privinţa acuzei aduse de Neculai Constantin Munteanu în mesajul trimis şi citit la gala Premiilor Observator cultural („Emil Constantinescu, învins de securişti înainte de a fi încercat să se lupte cu ei“), motiv pentru care acesta a părăsit sala. În plus, Emil Constantinescu îl atacă pe fostul jurnalist de la Europa liberă pentru „oda omagială dedicată actualului preşedinte, după modelul textelor omagiale care i se adresau lui Ceauşescu“ şi demască cele „patru mari manipulări“ de după 1989. Dacă în cazurile Iliescu, Stolojan, Băsescu, manipulările au fost făcute în avantajul „personajelor“, în cazul său s-a lucrat exact invers. Explicaţiile se arată convingătoare (mai ales că unele fapte sunt de mult de notorietate publică), supărător este însă tonul autovictimizator şi lipsa oricărei observaţii autocritice. Se pare că la împărţirea simţului autocritic politicienii români au absentat în bloc… (Gabriela Gheorghişor)