„Cartea şoaptelor, dincolo de valoarea documentară, este un roman viguros şi captivant, instructiv şi profund. Şi, în ciuda tuturor grozăviilor pe care le zugrăveşte, nu este o carte întunecată. Este o carte tonică, întremătoare prin setea de viaţă a personajelor şi prin zâmbetul superior aruncat vitregiei sorţii. Chiar dacă au mers în marş funebru, eroii din Cartea şoaptelor au rezistat tocmai pentru că gândul alerga înaintea lor, liber şi sprinţar, spre «Oda bucuriei»“. (Gabriela Gheorghişor, „În marş funebru“, nr. 9/ 2009)

„Bineînţeles, nucleul dur al romanului constă în relatarea episoadelor teribile din istoria prigoanei şi exterminării armenilor, lucru absolut inedit câtă vreme nu există până în prezent pe piaţa românească nicio carte despre acest subiect. Dar nu latura documentară (nici ea de neglijat) rămâne fundamentală. Cu adevărat extraordinar e ansamblul, romanul întreg, care are calităţile unei cărţi mari, de raftul întâi“. (Antonio Patraş, „Cartea şoaptelor, cartea neliniştirii“, nr. 10/ 2009)

„Dincolo de tehnicile epice adoptate ad-hoc şi de pretinsa dezordine narativă, este de urmărit în cartea lui Cristian Teodorescu felul în care se alcătuieşte în paginile ei imaginea unei lumi. A unei lumi şi a lumii. A lumii mărunte dintr-un orăşel din împestriţata Balcanie şi a lumii celei mari, astfel zicând. Aceasta şi este realizarea de primă însemnătate a scriitorului în cartea de care vorbesc: înfăţişează în ea o umanitate marcată de condiţia derizoriului, a umilităţii şi totodată semnificativă în plan existenţial“. (Gabriel Dimisianu, „Un reper literar, Medgidia“, nr. 1/ 2010)

„Cartea lui Cristian Teodorescu este puternică tocmai prin simplitatea şi aparenta ei fragilitate, prin autenticismul imprimat, prin fantezia ingenioasă, dar mai ales prin ştiinţa de a construi punând cap la cap fragmente. Autorul este un narator lucid, inventiv, stăpânind cu siguranţă discursul, reuşind să facă o navetă discretă între mit şi realitate şi să extrapoleze admirabil un caz particular, aşezând Medgidia în centrul epicităţii“. (Paul Aretzu, „Din oglindele istoriei“, nr. 1/ 2010)

„Trăieşte şi mergi mai departe este o carte în tonul lumii în care se iveşte. Identitatea creaţiei se suprapune cu manifestările mediului în care apare: de aceea, romanul este şi valoros şi este şi de citit. Parcă ficţiunea intră în poezie…“ (Ştefan Vlăduţescu, „Mai departe… şi mai încet“, nr. 3/ 2010)

„Poetul din volumul Regele dimineţii nu mai este doar un «depresiv euforic», cum îl caracterizează oximoronic Al. Cistelecan, ci devine un depresiv vizionar, care transferă acuitatea vizuală/ senzorială şi senzualismul introspecţiei în viziune metafizică. Euforia ludică se estompează, lăsînd loc unei rostiri mai grave care, prin densificare sintactică, transmite o tensiune lirică explozivă. (…) Alexandru Muşina a fost/ este în adîncul său un liric care îşi deghizează emoţiile şi sentimentele în poze arlechineşti. Ca şi pentru Bacovia simbolismul, postmodernismul său este doar o mască de care se îndepărtează mînat de nostalgia autenticităţii trăirii şi a ingenuităţii rostirii poeziei. Întoarcerea sa la poezie trasează o linie care leagă postmodernismul anilor ‘80 ai secolului trecut de neoexpresionismul contemporan“. (Dumitru Chioaru, „Întoarcerea poetului Alexandru Muşina“, nr. 2/ 2010)

„Prin noul său volum de versuri, Monede cu portretul meu (…), Mircea Bârsilă reafirmă un program poetic şi o viziune care l-au proiectat deja într-un unghi luminos al liricii noastre contemporane. (…) Ca reacţie la gustul fad al «progresului», poezia lui Mircea Bârsilă face să se audă din nou cântecul privighetorii fără a-şi pierde modernitatea, ba chiar situându-se într-o continuitate majoră a liricii noastre“. (Florea Miu, „De veghe în Casa Fiinţei“, nr. 1/ 2010)

„Fără a fi clamoroasă, evitând spectacularul facil spre a câştiga în esenţă, poezia lui Mircea Petean se prezintă într-o nouă ipostază prin volumul Câmp minat. Atenţia poetului se îndreaptă, acum, spre «câmpul minat» al poieticii, încercând a desluşi/explica fiinţa Poemei, a pătrunde misterul cuvintelor“. (Florea Miu, „Pretextul poetic“, nr. 10/ 2009)

„Pe o cale mult bătută de poeţii optzecişti, el a ajuns, nu din mimetism, ci din necesitate interioară, la momentul în care poezia se întoarce asupra ei însăşi, descoperindu-se ca un «câmp minat» de operele scrise anterior“ (Dumitru Chioaru, „Cîmpul minat al poeziei lui Mircea Petean“, nr. 5/ 2010)

„Leoaica rănită pare, la prima lectură, acea reflecţie mult aşteptată asupra comunismului şi nu un protest oarecare, printre multe altele. (…) Lungă ca o cronică postbelică, drama este alcătuită din episoade detaşabile. Oricine poate păstra ce doreşte din acest film ironic despre o jumătate de secol de stalinism şi ceauşism din România“. (Mircea Ghiţulescu, „Comunismul în fustă“, nr. 3/ 2010)

„Folosind o vastă documentaţie, cercetând colecţiile de presă din perioada interbelică, selectând informaţii memorialistice, făcând conexiuni şi speculaţii psihologice, Marta Petreu scoate din umbră o latură puţin cunoscută a biografiei lui Mihail Sebastian, perioada lui de la început, de formare şi de afirmare, pentru care s-a folosit de scara de serviciu a politicii. (…) Pe lângă recuperarea unei secvenţe de istorie literară, Marta Petreu realizează, prin ştiinţa structurării şi prin analizele subtile, un adevărat roman de cazuistică psihologică, inteligent, pătrunzând atât mecanismele istoriei politice şi culturale, cât şi insolitele dimensiuni ale alterităţii“ (Paul Aretzu, „O dramă interbelică“, nr. 10/ 2009)

„Deşi se intitulează Dicţionar subiectiv…, cartea lui Gelu Negrea este un fals Dicţionar. În fond, citim o adevărată istorie literară scrisă spontan, cutezător şi antrenant“. (Mircea Ghiţulescu, „Gelu Negrea şi demonismul comic al lui Caragiale“, nr. 9/ 2009)

„Cititorii de Caragiale şi despre Caragiale (…), din actualitatea noastră, vor ţine permanent la îndemână recentul ópus al lui Gelu Negrea“. (Mircea Moisa, „Caragiale – permanenţă a noastră“, nr. 7-8/ 2009)

„Propunându-şi să afle corespondenţe ale doliului în propriile-i meditatii despre moarte/despre existenţă, pornind de la observaţia că ritualul kaddish-ului are menirea de a remoraliza, de a schimba, în decursul unui an, prin rugăciunea de jelire a tatălui, pe fiul risipitor, cartea este deosebit de complexă. Ca aparent scoliast, însă, Mircea Mihăieş se detaşează de textul referenţial, alcătuind o construcţie proprie, speculativă, poetică, uneori riguroasă, încărcată de dramatism, aforistică, documentată, cu o mare densitate de idei“.“ (Paul Aretzu, „Îndreptarul morţii“, nr. 12/ 2009)

„Ideea de a decela elementele definitorii ale unui spaţiu cultural aparte, al nordului, al zonei Adealului, prin comparatism cu literaturile contigue şi raportarea lui la Europa Centrală, este configurată corect, documentat, meritând toată atenţia, având şi convingerea că proiectul se cuvine aprofundat şi extins, cât de curând“. (Paul Aretzu, „Despre o literatură a nordului“, nr. 7-8/ 2009)

„Concepută ca antiteză largă, între un atunci paradisiac şi un acum «împuţinat», Năstruşnica istorie... se prezintă, la o lectură mai concentrată, ca o curgere ideatică unitară, cu puncte cardinale în patru verbe: a călători, a scrie, a iubi, a crede. Ele s-au impus după tot felul de ordalii. Gabriel Chifu, sever în raport cu fluxul conştiinţei (…), regizor atent al «micilor» actanţi afectivi din propria-i viaţă şi, nu în ultimul rând, spirit ludic, cu toată imensa-i gravitate constitutivă, se priveşte într-o oglindă tulburătoare“. (Gabriel Coşoveanu, „Colecţionarul de intensităţi“, nr. 2/ 2010)

„Construită antinomic, având la un capăt raiul copilăriei şi la celălalt înţelepciunea maturităţii şi viziunea morţii, cartea se transformă pe neaşteptate într-o elegie existenţială, într-un poem al destinului, Gabriel Chifu, autorul şi personajul, reuşind să demonstreze că între viaţă şi literatură diferenţele nu există“. (Paul Aretzu, „Spovedania unui învingător“, nr. 2/ 2010)

„Atractivă, alertă, recuperând tandreţe şi încrâncenare, uimiri şi deziluzii, adevăruri şi mistificări, proza lui Gabriel Chifu reconfirmă disponibilităţi creatoare de indubitabil succes“. (Constantin M. Popa, „Anii de ucenicie ai lui Gabriel Chifu“, nr. 2/ 2010)

„Mariana Şora nu pune între paranteze rigorile dictate de concizie şi raţionalitate, dar fluxul reflexiv devine, uneori, de-a dreptul impetuos, consemnările în română, germană şi franceză succedându-se totuşi cu naturaleţea generată de o gândire vie, îndelung exersată la izvoarele marii culturi“. (Constantin M. Popa, „Senzualism cultural“, nr. 12/ 2009)

„Vieţi controlate aparţine genului de literatură politică, este un aide-mémoire a cărui eficacitate se cuantifică prin nivelul opoziţiei la încercările specifice fenomenului totalitar de a deturna adevărul“. (Constantin M. Popa, „În contra blocadei tăcerii“, nr. 1/ 2010)

„Refuzul resemnării, refuzul morţii şi al ratării manifestate prin atitudinea de frondă, bravadă, sarcasmul, gestul ostentativ întregesc poza de enfant terrible care împreună cu tag-ul SGB fac din neconvenţional o marcă înregistrată şi validează un debut în forţă“. (Daniela Firescu, „L’enfant terrible“, nr. 2/ 2010)

„Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei aminteşte şi imperative de actualitate, precum construirea identităţii României ca «ţară de frontieră» în U.E. sau importanţa strategiei de promovare naţională. Este o carte care fundamentează la noi frontierologia (border studies), elaborată cu acribie şi sobrietate intelectuală germane, dar şi cu entuziasmul unui Robinson Crusoe desţelenind pământuri virgine“. (Gabriela Gheorghişor, „Primii paşi ai frontierologiei româneşti“, nr. 5/ 2010)

„Cum să livrezi, cât mai fidel, istoria «adevărată» a unui reper esenţial din geografia mitică eliadescă, fără a-i destrăma aura fabuloasă? – acesta este marele pariu al cărţii de debut semnate de Andreea Răsuceanu. (…) Cele două Mântulese nu este însă doar o monografie acribioasă şi seducătoare a străzii Mântuleasa, ci şi un îngrijorător semnal de alarmă, datorat unei conştiinţe civice exemplare (…) Andreea Răsuceanu a scris o carte necesară şi delectabilă, care merită toată lauda“. (Gabriela Gheorghişor, „Monografia străzii Mântuleasa“, nr. 4/ 2010)