Tudor Arghezi

„Ar fi aproape o abdicare să asimilezi meşteşugul subtil al scrisului cu o profesiune, dar el a devenit o profesiune. Odată porniţi de-a lungul sensului trebuie să-l parcurgem până la capăt şi să facem negreşit din manuscris obiectul unei profesiuni întregi, ca să nu riscăm să rămânem dincoace, în amatorism şi la pianină. Dacă ai roşit, ezitând să răspunzi: Sunt scriitor – când cineva te-a întrebat: Ce eşti? şi ţi-ai dat seama că nu eşti nimic, decât un cercetător de penumbre şi un răscolitor de stele, acum eşti nevoit să-ţi cauţi o stare în această îndeletnicire. Toată lumea te cunoaşte scriitor, te felicită sau te înjură ca scriitor; pomenindu-te, zice: scriitorul. Nu mai e nimic de făcut. (...) Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica, în nici o formă şi poate că e cel mai bun început. E de nădăjduit că, solidarizaţi progresiv mai strâns unii cu alţii din punctul de vedere profesional, care trebuie să excludă deosebirile de şcoală, de temperament şi vanităţi, şi progresiv mai conştienţi, scriitorii vor ajunge să se organizeze şi să-şi dobândească singuri o situaţie distinctă, în afară de partidele politice şi de luptele lor“.

Ramuri, anul XXIII, nr. 4, 1929