Cãrți nominalizate la Premiile U.S.R. pe anul 2010, comentate în revista Ramuri

Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii

„Despre forţa catalizatoare a lui amor intellectualis magistri povesteşte şi Ion Vianu, dar şi despre „despărţirea“ de maestru a discipolilor, „frumoşii şi virtuoşii tineri“ cu impulsuri libertare, apoi, dincolo de toate slăbiciunile şi insurgenţele, despre drama unor generaţii de intelectuali străluciţi într-o «vreme a ruinei cetăţilor»: vârsta de fier a comunismului românesc. (…) Prin fermitatea scheletului ideatic, în esenţă, un contrafort «educativ» despre beneficiile şi limitele sublimului amor intellectualis (…), prin cursivitatea povestirii şi excelenţa portretistică, prin subtilitatea investigaţiei psihologice şi naturaleţea valorificării referenţialului cultural-livresc, mărturia lui Ion Vianu este – îndeosebi pentru spiritele scormonitoare, interesate de istoria recentă şi de tribulaţiile umanului – una de neocolit“. (Gabriela Gheorghişor, „Amor intellectualis în vremuri de restrişte“, nr. 8/ 2010)

Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură

„Incursiunea aceasta în imperiul necontrolabil (atât medical, cât şi epistemologic) al agenţilor «desprinderii» de Realia are un aer filmic din speţa evocărilor pe axa diacronică, încât te determină, aproape, să vezi cauzalităţi acolo unde nu sunt decât coincidenţe (post hoc ergo propter hoc), ceea ce, oricum, poate fi fascinant: te plimbă de la strămoşii traci la primii noştri romantici, trecând prin dedulcirile fanariote, până la interbelici şi la valurile noi de optzecişti, nouăzecişti et alii (…). Narcotice în cultura română e un volum pasionant, prin natura lanţului de curiozităţi sau grozăvii explorate, dar şi prin ţinuta academică ireproşabilă şi tonul echilibrat, absolut necesar atunci când miza o reprezintă subiecte «periculoase», din sfera explorării limitelor umane“. (Gabriel Coşoveanu, „Despre limitele umane şi forţarea lor“, nr. 1/ 2011)

Gabriela Adameşteanu, Provizorat

„Despre formele şi consecinţele interdicţiei vorbeşte Gabriela Adameşteanu în recentul ei roman, Provizorat, al cărui titlu colectează serii întregi de probleme generate de viaţa de sub comunismul românesc târziu, cu rădăcini care conduc, zigzagat, spre perioada „«gloriei» legionare şi a emergenţei bolşevismului. (…) Provizorat îmi pare, alături de Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, unul dintre cele mai consistente romane ale ultimelor decade, prin asta înţelegând gravitate, construcţie solidă, cu superstiţia logicului, simţuri în alertă maximă strunite de o luciditate amară, pe care numai un suferind veritabil o poate dobândi“. (Gabriel Coşoveanu, „Vieţi (aproape) irosite“, nr. 10/ 2010)

Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil

„O carte captivantă, cu un epic dens, în care funcţionează un sistem subtil de conexiuni, cu o scriitură admirabilă, fluentă, face neîndoielnic din Nichita Danilov unul dintre cei mai importanţi şi neobişnuiţi prozatori de azi“. (Paul Aretzu, „Dimensiunile halucinante ale realităţii“, nr. 6/ 2010)

„Per ansamblu, Ambasadorul invizibil este o carte despre puterile văzute şi nevăzute ale lumii (…), cu scene pregnante, adesea fantastice, cu personaje retenibile (…), cu grozăvii faptice şi meditaţii filosofico-morale. În esenţă, acest roman dens şi neliniştitor are ca origo o singură întrebare: «în fond, ce-i omul?». Răspunsul, deloc măgulitor pentru specia noastră, umflă ca un vânt năprasnic pânzele corabiei romaneşti a lui Nichita Danilov, care ridică ancora într-un punct aparent aleatoriu al spaţiului (dar marcat simbolic de statuia lui Joyce) şi ajunge la un liman arhicunoscut. Însă călătoria, cu frumuseţea ei atroce, merită din plin efortul lecturii celor 454 de pagini ale volumului“. (Gabriela Gheorghişor, „Despre puterile văzute şi nevăzute“, nr. 6/ 2010)

Constantin Stan, Gde Buharest

„Scriitura lui Constantin Stan este scrupuloasă, de observaţie, amânând parcă naraţiunea, preocupată să creeze atmosferă, să exprime stări. Se lucrează în basorelief, empatia cu proza rusească fiind perfectă. (…) Se remarcă literarizarea excelentă, discursul elegant, performanţele analitice, umorul şi ironia rafinate“. (Paul Aretzu, „Un erou al timpului nostru“, nr. 10/ 2010)

Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii

„Ana Maria şi îngerii este un roman de familie, al legăturilor ce se stabilesc între trei generaţii, al unei evoluţii-involuţie prin repetarea obstinată a scenariului-modelului matern. (…) Roman al emigrării, Ana Maria şi îngerii consemnează fidel infernul expulzărilor, revenirilor, audienţelor, amânărilor, falsificărilor (…). Arnold Kettle spunea că există două tipuri de creatori: unul care se inspiră din realitate, din faptele de viaţă, şi altul ce construieşte având în minte un anumit pattern prin care transformă realitatea. Radu Aldulescu reuşeşte în Ana Maria şi îngerii să combine cu succes aceste două metode şi transformă o poveste de viaţă într-n roman“. (Daniela Firescu, „Viaţa ca un roman“, nr. 8/ 2010)

Ion Mureşan, cartea Alcool

„Ion Mureşan este un poet bun în întreaga plachetă, chiar şi când împrumută tonul giocoso. (…) Însă măreţie capătă, într-adevăr, tot în faldurile somptuoase, de brocart greu, ale poemelor vizionare. (…) «Cântecele negre» ale lui Ion Mureşan, cu personaje „«alcoolici» şi îngeri, cultivă un neoexpresionism de coloratură «slavă», ce amestecă sublimul şi abjectul, suavul şi grotescul, tragicul şi derizoriul, realismul şi fabulosul, ludicul şi stihialul. La cel de-al treilea volum al său (…), se întrevăd, insinuante, semnele blazării alexandrine. Dar poetul îşi etalează, încă, holograma bardului posedat de propriile şi obscurele şi viguroasele forţe lirice demonice“ (Gabriela Gheorghişor, „Distileria poetică a lui Ion Mureşan“, nr. 1/ 2011)

Mircea Cărtărescu, nimic, Ed. Humanitas

„Încercînd însă să descifrez mesajul său, mai mult gest decît cuvînt, am ajuns la concluzia că Mircea Cărtărescu nu şi-a golit sertarele de «nimicurile» rămase nepublicate, ci că volumul Nimic face parte din logica evoluţiei acestui poet extraordinar, care ştie că după ce-ai trăit şi scris «la cea mai înaltă ficţiune», cum spune alt optzecist care a tăcut, Florin Iaru, restul este tăcere. În poezie, după ce-ai spus totul, nu poate urma decît nimic. Un nimic, la fel de simplu ca adevărul, despre care poetul ţine să depună mărturie“. (Dumitru Chioaru, „Mircea Cărtărescu, nimic“, nr. 6/ 2010)

Ana Blandiana, Patria mea A4

„În centrul meditaţiilor se află poeta, în ipostaze diferite, de observator neutru, de experimentator al vieţii, de confesor discret, ascuns în cuvinte de recviem dar şi de imn, de insulă izolată, cu inventar monoton, dar, de fapt, un vârf al unui munte crescut din mare. (…) Volumul, întrunind o viziune existenţială intensă, înţelepciune, rafinament, insolubile întrebări, toate transfigurate într-un inconfundabil stil, este, fără nicio îndoială, un cadou de preţ al unei mari poete“. (Paul Aretzu, „Patria poeziei“, nr. 2/ 2011)

Robert Şerban, Moartea parafină

„Categoric, Moartea parafină de Robert Şerban este un volum de poezie reprezentativ nu numai pentru autor, dar şi pentru lirica momentului literar actual. Cu tot aerul lor trist-surâzător ori sentimental-ironic, poemele au o gravitate nouă, prin ele se vede mai mult decât pot cuvintele să rostească, iar timpii căutării sunt înlocuiţi de cei ai regăsirii într-o existenţă neguroasă şi fragmentară, care poate fi „«citită» mai degrabă aperceptiv decât raţional. (…) Moartea parafină poate fi interpretată şi ca o carte a renunţării la iluzii, la vise, la credinţa în puterea materiei de a dăinui şi de situare într-un spaţiu al fragilităţii deplin asumate, cu toate consecinţele ideatice şi afective ce decurg de aici“. (Florea Miu, „Existenţa din semne“, nr. 2/ 2011)

Cornel Ungureanu, Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade

„Divagările numeroase dau prospeţime unui text atât de complicat, lărgind mereu sfera contextuală. Sunt aduse în atenţie, în aceeaşi viziune iluzorie, abstractă, aspecte ale vieţii literare agitate din perioada interbelică, polemici, atitudini de breaslă, extrase din presă. (…) Cornel Ungureanu are umor, luciditate, selectează elementele semnificative, se bazează pe documente (uneori picante), pe memoria sentimentală, pe fantezie. (…) Avem, într-adevăr, în această carte, un şantier în care se întrezăreşte mereu modelul fabulos şi se limpezeşte imaginea construcţiei de sine“. (Paul Aretzu, „Cunoaşterea de sine prin ceilalţi“, nr. 9/ 2010)

Raluca Dună, Eu, autorul. Reprezentări auctoriale în literatură şi pictură. Din Antichitate până în Renaştere

„Spiritul sistematizator intră, oportun, în scenă (oricum, întreaga carte e foarte clară, în ciuda ranforsării cu elemente fatalmente „tehnice”). (…) Eu, autorul provoacă o lectură pe cât de instructivă, pe atât de agreabilă, şi poate fi calificată şi ca o invitaţie doctă într-o călătorie spre centrul eului, unde vom găsi, mereu, fascinaţia formulei Cunoaşte-te pe tine însuţi, cu melancolia atroce generată de faptul că am constatat deja, de la alţii (mai ales de la Augustin şi Montaigne), că nu ajunge o viaţă omenească pentru asta“. (Gabriel Coşoveanu, „Sinele: o poveste fără sfârşit“, nr. 4/ 2011)

Sorin Despot, apasă

„Un poet care desfide convenţii lirice şi reguli menite să abolească libertatea spiritului este Sorin Despot (…). Raportarea la existenţial se realizează mai puţin din agresivitatea materialului lingvistic, tentacular şi sufocant, ci printr-o filtrare cerebrală dictată de concizie şi reflexivitate. (…) Păstrându-şi rezerva de luciditate şi ştiinţa organizării discursului poetic, Sorin Despot îmbină rafinamentul reflexiv cu transparenţa colocvială, lapidară, ferită de sentimentalisme sterile“. (Bucur Demetrian, „Poezie fără multe cuvinte“, nr. 9/ 2010)

Anca Haţiegan, Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în regimul comunist

„Cărţile omului dublu este o carte de debut remarcabilă prin amploarea surselor bibliografice şi prin stăpânirea lor (în special, în partea teoretică), prin iscusinţa interpretativă, prin fluenţa stilului (şi, pe alocuri, expresivitatea sa, vizibilă mai ales în alegerea titlurilor şi a intertitlurilor) şi, nu în ultimul rând, prin livrarea unei „ficţiuni“ critice de aprop(r)iere a literaturii virusate de factorul politic“. (Gabriela Gheorghişor, „Teatralitatea romanului sub comunism“, nr. 2/ 2011)