După scrierea romanului „Supleantul”, şi anume, după anul 2009, când am călătorit cu el prin România şi printre românii din SUA, fiind un an plin de exposure şi fiind foarte plăcut surprins, în anul 2011 am scris un scenariu pentru un serial HBO, în 4 părţi, care tot despre sfârşitul comunismului şi revoluţie este şi la care sunt producător executiv, asta dacă, fireşte, se decide compania respectivă să-l filmeze, cum este teoretic normal în 2013, ca să se poată difuza în 2014, exact la 25 de ani după căderea lui Ceauşescu. Scenariul mi-a luat o mulţime de energie. Acesta este motivul pentru care am fost ocupat cu scrisul filmic în ultimii doi ani. Scenariul „Căderea lui Nicolae Ceauşescu” este scris în limba română, pentru că este vorba de HBO Europa. Nu ştiu încă dacă el se va realiza. În orice caz, în două-trei luni trebuie să aflu. Nu mai scrisesem un scenariu în româneşte de foarte multă vreme, deci a fost o experienţă grozav de plăcută. A mers foarte uşor, poate pentru că dorinţa de a scrie în româneşte a înmagazinat formule, oameni, teme, idei ş. a. m. d. Nu am avut de mult o carte şi un scenariu scrise în româneşte. Scenariul a fost contractat în anul în care am contractat „Supleantul”. Toate sunt, în fond, despre societatea românească civilă, despre persoana din ţară, aşa cum eram şi eu. Totuşi, camarila politică pluteşte deasupra subiectului şi am urmărit cum se scrie diverse filme în România şi cred că trebuie să ne distanţăm de acea epocă, pentru că toţi am scris despre ea şi toţi ne-am scos năduful într-un fel sau altul. Dar acuma trebuie să abordăm ceea ce este mai contemporan. Au trecut 25 de ani de când a căzut comunismul. După opinia mea, trebuie păşit cu cea mai mare grabă spre redescoperirea poveştilor de dragoste, a poveştilor de gen, a oricărui fel de gen popular care poate să ascundă o carte mai deşteaptă şi astfel este mersul prozei occidentale prin care se încearcă să se ascundă un anumit mesaj în bucăţi de gen, ca să nu sperie cititorul prea plictisit ori nu foarte literat ori prea hărţuit de alte atracţii culturale.

Probabil că am obosit. La vârsta de 19 ani, nu numai că eram scriitor profesionist, dar câştigam lunar şi săptămânal din scris. Pe vremea aceea, scriam la o maşină de scris manuală, iar procesul scrisului era mai dificil, fizic vorbind. De la 19 la 69 de ani nu a trecut un an – nici măcar în primii ani de exil – în care să nu scriu prima variantă a unei cărţi întregi sau două variante ale unui scenariu. Din perspectiva a 50 de ani de scris, este oarecum copleşitor şi obositor în sensul că, fără îndoială, mi-am omorât ochii în faţa computerului la care continuu să scriu în ultimii 30 de ani. Din perspectiva prospeţimii sufleteşti, să judece publicul. Văd că „Supleantul” a fost primit, în general, ca o carte proaspătă. Mi-a spus cineva la început: „Bagă de seamă să nu fie o temă tocită!”. I-am răspuns că personajele nu vor fi tocite. Dacă scriitorii scriu prea mult, ei se repetă. Nu ştiu cât m-am repetat, pentru că teroarea de a nu-ţi putea vinde cărţile şi de a nu-ţi capta publicul este un lucru real în Occident. De aceea, am scris foarte multe lucruri pe teme foarte diverse. Din acest punct de vedere, cel puţin, sigur că plictisit nu sunt. Aş vrea grozav de mult să republic primele mele cărţi în engleză, care au avut atâta succes în Occident şi au fost publicate cu atâta lipsă de profesionalism în România că aproape nu se cunosc. Mai cu seamă „Almost Adam” a fost o carte prea lăudată, ca să mai adaug aici şi de către cine, dar care tradusă cu un titlu bidon „În coasta lui Adam”, în România efectiv nu s-a văzut. Acum avem generaţii de cititori care pot să citească ceva cu adevărat exotic sau ştiinţific sau thriller.

Sunt multe lucruri de spus în privinţa întrebării „De ce scriu oamenii?”. Şi nu mă voi referi la asta. Cu ce plăcere scriu nu este uşor de definit. Fără îndoială, ceea ce-ţi place cel mai mult este ceea ce simţi că este cel mai intim al tău şi asta se întâmplă când creezi o situaţie, o scenă, un personaj şi aduci două fiinţe una în faţa celeilalte şi, deodată, un simţ al amintirii foarte secret, foarte subteran, al tău, cu ceva care s-a întâmplat la fel sau cu partea senzorială a acelei întâmplări, cu mirosul, cu luminile, cu zgomotul, cu atmosfera în care s-a întâmplat, un fel de comoară interioară se deschide şi, pur şi simplu, eşti invadat de toate acestea pentru un timp oarecare. Este o senzaţie, îmi cer scuze pentru termen, orgasmică, este o senzaţie aproape fizică şi, dacă scrii, într-adevăr, găseşti nu numai asemenea momente, ci o vână formată din asemenea momente, ca şi cum, într-un fel, viaţa ta ar fi fost karmic justificată. Fireşte că nu toată lumea împărtăşeşte asemenea sentimente când te citesc. Uneori însă exact aceste filoane sunt cele care sunt găsite şi apreciate de public în acelaşi fel. E ca şi cum ar fi un act de iubire, care se termină cu o nemaipomenintă ejaculare. Dar dacă şi cititorii sunt de acord, este ca şi cum ai făcut fericit pe iubitul ori iubita respectivă, înainte să te gândeşti la tine, ceea ce este o satisfacţie la fel de mare. O asemenea comparaţie pare superficială, dar nu este. Totuşi, eroticul interior al vieţii care nu se referă numai la sex este cea ce ne menţine vii şi ne poartă în căutarea noastră şi a evenimentelor prin care încercăm să ne clarificăm. Am avut norocul, ca şi nenorocul, că am văzut din copilărie pierderea, moartea, tristeţea, lupta dintre speciile umane, multe dintre lucrurile tragice, tipice Europei din anii ’50, tipice planetei şi astăzi, care au fost înmagazinate pe viu. Acuma, Doamne păzeşte!, dacă îmi apare în viaţă indiferenţa, ceea ce poate fi o consecinţă a îmbătrânirii, poate că nu o să scriu la fel sau nu o să scriu period. Să vedem.

Cred în aceste lucruri pentru că le-am avut pe toate. Cred foarte mult în faptul că un scriitor se formează în timp, iar dacă nu se arată decât pe la 40-50 de ani, asta nu este o strategie proastă. La această vârstă, el apare mult mai format, mai matur, mult mai capabil să vadă realitatea, îşi ascunde piruetele nereuşite şi orele de antrenament la sala de gimnastică şi pare ca un atlet sau un dansator format. Opera „Răpirea din serai” a lui Mozart este o operă foarte imatură şi cele mai multe pe care le-a făcut la început nu erau la fel de rotunde, dar aveau atâta farmec. Farmecul scrisului nu mi-a lipsit la început, pentru că altfel lumea nu m-ar fi citit. Foarte mulţi oameni citesc pentru felul în care este scrisă o frază sau un paragraf. Tema ca temă. Pe ea o ştim din viaţă. Dar dacă nu o scriem într-un mod cu adevărat atrăgător, eu unul cel puţin nu mă obosesc să citesc o carte despre evenimente pe care le ştiu, al cărei scris nu îmi place efectiv, la fel ca înfăţişarea unui om. Am avut norocul să mă exprim cu uşurinţă de la bun început. Nu aveam vreun motiv să ascund acest fapt. „Prins”, care a surprins prin precocitate, era o carte pe care am scris-o dinainte de mai multe ori, „Dulce ca mierea e glonţul patriei” a ieşit dintr-un flux al experienţei imediate destul de repede. După aceea, am scris câte 2-3 versiuni la o carte, rar doar una şi nişte mici editări. Dar „Prins” a fost o carte destul de elaborată. Aşa că iată-mă: 50 de ani, o jumătate de secol. Atâtea s-au întâmplat în viaţa planetei, astfel încât, într-un fel, o jumătate de secol pare un timp scurt.

Da, substanţial. În primul rând, amândoi au făcut jurnalismul, fiul meu, Adam, a terminat postgraduatul de jurnalism la Şcoala „New House” din „Syracuse New York”, care este una din cele mai cotate şcoli de jurnalism din lume. Fiica mea, Chloe, a făcut jurnalismul la „George Washington” University, în Washington DC, dar ea s-a orientat imediat spre film şi este acum agentă junioare de film la Hollywood. Fiul meu a mers pe jurnalism către o temă la care a devenit maestru şi este unul din cei mai cotaţi. El face reportaj despre lumea electronică, luând mediile acestea, cum ar fi internetul, facebook-ul şi tratându-le ca personaje ale lumii contemporane şi pe cei care le folosesc ca o generaţie spontanee cu totul diferită de a noastră. El este şi prozator şi vrea să scrie şi televiziune. Am terminat împreună un scenariu în engleză bazat pe romanul „Amazon Beaming”. Deci nu am fost atât de inactiv, după ce am scris „Supleantul”. Fără îndoială, că scrisul este un teritoriu descoperit de el. Sunt foarte mândru de fiul meu, pentru că scrie sub pana lui Adam Popescu, care are un nume pentru mine atât de plin de tradiţia şi amintirea locurilor noastre natale şi când scrie, scrie cu precizie, cu o aiuritoare participare la prezent şi la ceea ce este modern. Am terminat scenariul „Amazon Beaming”. Vrem să căutăm bani, probabil din mai multe surse, pentru că trebuie filmat pe fluviul Amazon. Nu vom şti o vreme cu cine ne vom combina, cu ce entitate producătoare. Numai după aceea vine partea artistică. Este un proiect mare şi de mare ambiţie.

Cred că ele participă, fără să determine cu adevărat cine este modern şi cine nu este. De pildă, William Styron, care a fost în timpul lui modern din toate punctele de vedere, a scris toată viaţa lui numai de mână. Scrisorile pe care le am de la el sunt de mână. Sunt o mulţime de scriitori, inclusiv fiul meu, care nu au scris niciodată de mână decât, eventual, note. Şi-au făcut câte un research de mână. Sau îşi fac note pe iPod sau pe un computer cât o cărticică pe care o scoţi din buzunar. Nu mai este condeiul din punctul de vedere al pozei scriitorului aşezat, deşi uneori el era trântit pe burtă, pe o bancă, cum o făcea Victor Hugo, pentru că avea nişte dureri de spate cumplite. Partea dreaptă a trupului, mâna dreaptă, degetele împreunate în jurul unui condei constituie partea vie a corpului, urmată de ochii vii îndreptaţi către pagină. O anumită poză fizic-psihologică a dispărut. Acum când te uiţi de la distanţă vezi un dactilograf sau o dactilografă şi te apropii şi îţi dai seama dacă este sau nu un scriitor sau cineva care ia după dictare nota unui boss către alt boss. Dar ceea ce nu se poate schimba niciodată, în măsura în care proza va rămâne satisfăcătoare pentru câteva mii de oameni de pe planetă, este sigurătatea scriitorului cu acele momente interioare în care amintirea experienţei, cu tot fizicul, senzorialul şi emoţionalul respectiv, îl invadează pe dinăuntru pe autor. Aceea se duce în computer direct pe pagină sau pe pagina maşinii de scris.

Încă de la prima mea carte scrisă direct în engleză „Înainte şi după Edith”, colegii mei englezi şi americani m-au lăudat pentru stil. Mi s-a spus des de către cei care m-au citit numai în engleză că evoc foarte bine emoţiile. Mă întreb dacă românii scriitori sunt întotdeauna mai emotivi decât americanii scriitori – răspuns imposibil de dat. Ce au americanii şi ar putea să înveţe şi unii scriitori români sunt suspansul şi precizia. Am avut norocul ca aceste trăsături să le am egal în ambele limbi.

Am spus cumva că nu mă întorc niciodată la limba română? Dacă am spus aşa ceva este clar că am minţit, pentru că m-am întors cu romanul „Supleantul” şi scenariul „Căderea lui Ceauşescu”. În primul rând, să spui despre limba română că este folclorică sau metaforică, nu este nicio insultă. Probabil că juxtapunerea celor două limbi, în loc de o mărturisire scriitoricească, a apărut aproape una politică. De aceea, încercaţi să uitaţi că asta
s-a întâmplat în timpul fugii mele din ţară sau imediat după ea şi nu o să vi se mai pară că acest conţinut este încărcat de comparaţii favorabile sau defavorabile. În legătură cu engleza, chiar dacă ar fi la fel de folclorică şi metaforică ca o limbă latină, ceea ce nu este, nu o poţi practica la vârsta de 30 de ani, când am plecat din România, pentru că nu-i aparţii ţării de adopţie decât ca imigrant. Poate că nu am ştiut să exprim mai bine atunci ceea ce, în fapt, simţeam. Când scrii într-o limbă pe care ai învăţat-o de-acasă de la mama şi tata, când combinaţiile dintre cuvinte şi realităţile lor se întâmplă zilnic înseamnă că aproape toate experienţele adânci, minus libertatea, paternitatea şi căsătoria, mi le-am făcut în România. Prin urmare, limba română nu putea să nu fie aşa de prezentă şi atât de tulburător de bine acordată cu mine şi viceversa, încât să nu mă simt temător că nu am să pot niciodată trece de la o asemenea dexteritate într-o limbă de mică circulaţie şi folclorică la o limbă internaţională pe care, la început, nu aveam cum să o folosesc cu aceeaşi naturaleţe şi care, pe de altă parte, fiind deschisă tuturor, nu are standarde de alegere, ca să zic aşa, la fel de riguroase. Dacă vei citi un critic literar din România despre stil, vei observa că el este mai atent la ceea ce se întâmplă cu limba sub pana scriitorului în mai mare măsură decât în America. În scrisul american, este important cum se scrie, dar nu limba ca expresie a unei culturi în sine. Limba are, totuşi, în România o covalenţă naţionalistă foarte prezentă în mintea tuturor. În America, oricât ar fi engleza de sofisticată, de nostimă, de plină de humor, ea nu este tratată ca un act de a fi american. Nu eşti forţat să dai examen de naturaleţe şi de autenticitate ca în România, ci altfel. Toate acestea însă eu nu le ştiam suficient de bine şi suficient de amănunţit şi cred că juxtapunând şi făcând declaraţia „Mă simt mai acasă scriind în engleză decât în româneşte...” li s-a părut foarte scurtă şi poate că arogantă. Da, mă simţeam confortabil pentru că mă decisesem să o scriu şi nu aveam cum să-mi întorc decizia. Câte am avut de învăţat în acei ani, care au fost scurţi şi plini de muncă, asta este o cu totul altă poveste. Dacă aş fi simţit, ceea ce detractorii mei cred, şi anume, că nu mă voi mai întoarce la limba română niciodată, atunci aş fi făcut această declaraţie, pentru că aveam o justificare emoţională adâncă. A scrie româneşte în străinătate era un act foarte trist: erai departe de România, erai un exilat declarat, un exilat intelectual, era o lume nostalgică, izolată, nu prea luată în seamă de intelectualii occidentali. Pentru că nu am ales Parisul, New York-ul sau Londra şi, fugind în Los Angeles, nu voiam să repet acest tip de destin. Şi să fii confortabil în limba engleză era extrem de important. Să nu plângi că îţi lipeşte ceva atât de drag ca limba româna era la fel de important. Dacă scrii în româneşte acum, după atâta timp, şi constaţi că distilările interioare s-au perfecţionat şi nu ţi-au micşorat simţul limbii este iarăşi important. Am recitit „Supleantul” şi scenariul pentru HBO. Mie mi se pare că „Supleantul” nu numai că a fost scris la fel ca „Dulce ca mierea e glonţul patriei”, dar este scris mai bine pentru că umorul şi maturitatea personajelor sunt mult mai avansate. Treaba asta mărturiseşte că, şi atunci, ca şi acum, eram extrem de legat de scrisul în româneşte şi dacă am făcut vreodată nu această declaraţie, ci ştiu eu care altă declaraţie în care să fi spus vreo prostie în legătură cu despărţirea de o limbă, ea nu s-a adeverit. Nu te poţi despărţi de o limbă pe care ai practicat-o în şapte cărţi până la 30 de ani, cum bine s-a şi văzut.

Succesul literar este cu totul altul decât acum 10 ani. De exemplu, nu se mai citeşte în proporţie de masă literatura lui Hemingway, nu se mai citeşte literatura lui Styron, nu se mai citeşte Elie Wiesel. Scriitorii care mi-au dat endorsement-uri la cărţile mele nu mai sunt cunoscuţi de noile generaţii. O ştiu asta de la copiii mei. Adică succesul în Occident este dependent de o rulare a valorilor care este mult mai rapidă, pentru că se rulează subiectele şi temele vieţii, şi mai depinde de modul în care se abordează libertatea, moda în familie, iubire, politică. Toate acestea se schimbă la 10 ani, poate că mai des. De aceea, scriitorii care par mai specifici, prea fixaţi într-un moment, vor avea o problemă de a se reface, de a deveni la modă. Eu nu am avut această problemă. Poate pentru că venind de foarte departe am păstrat o oarecare distanţă faţă de genuri, ca să nu intru prea mult în ele, astfel încât să mă absoarbă cu desăvârşire. Trebuie să scrii în mai multe feluri, toată lumea o ştie asta. Dacă Isabel Allende a început cu o carte despre copilărie, o autobiografie a lumii hispanice, apoi a trecut la romane pentru copii cu o oarecare tentă lugubră, supranaturală, atunci ce mai poţi spune? Acum 20 de ani, Isabel Allende a fost unul dintre cei mai cotaţi scriitori ai lumii. Dacă aceştia abordează genuri diferite pe faţă, înseamnă că această căutare a unei forme noi de exprimare trece prin abodarea de genuri literare noi. Aş vrea să scriu grozav de mult un roman de thriller, un roman poliţist, de exemplu, ceea este o definiţie incompletă. Aş vrea să-l scriu în româneşte, în modul în care văd eu acel gen şi, eventual, plasându-l în viitor. Dacă voi avea timp, promit o carte plină de haz şi care să dea respectul cuvenit formulei de investigaţie.

Folosirea inteligentă a titlului, care cuprinde titlul primului meu roman, m-a măgulit cu desăvârşire. Am fost foarte dispus să citesc manuscrisul, când m-am uitat la titlu. Mi-au plăcut în ea calităţile scriitoriceşti ale autorului, care s-ar fi exprimat la fel despre oricare altul. Mi-au plăcut adâncimea şi interesul cu care trecutul de familie a fost nu numai descoperit şi exploatat, ci el a fost, în fond, reafirmat în cărţile de mai târziu. Au fost urmărite temele respective şi drumul scriitorului de la o vârstă la alta şi de la un teritoriu la altul. Este mult mai greu să scrii despre un asemenea scriitor, pentru că transformarea şi călătoria sunt mult mai ample, decât să scrii despre un scriitor egal din punct de vedere literar, care a scris numai într-o singură limbă. Eşti obligat să scrii şi despre epoca respectivă din lume şi despre politică şi despre problemele morale ale scriitorilor care au trăit sub cenzură, trebuie să scrii cât de deştepţi au fost şi cum au rezolvat, ingenuos, sperăm, exprimarea cu un anumit adevăr implicat, ce tranzacţii au făcut ca să-şi atingă publicul sau, sociologic vorbind, să fie toleraţi de sistemul respectiv, cât de grea a fost despărţirea, toate acestea pentru care, fiind eu subiectul cărţii, cu siguranţă că am fost pe alocuri victima măgulirii implicite. Dacă această carte nu ar fi fost scrisă cu seriozitate, cu o înţelegere şi cu o compasiune a unui scriitor faţă de un alt scriitor, nu cred că aş vorbi cu aceeaşi plăcere în clipa de faţă, pentru că aş fi simţit că nu mă intuieşte, că nu mă cuprinde. Nu simt acest lucru. Simt că imaginea din această carte nu este exact cea pe care o am eu despre mine. Am învăţat despre mine nişte lucruri pe care doar le bănuiam. Dar din punctul de vedere al adevărului între persoana fizică, istorică şi cea din scris, felurile în care mă simt pe mine sunt nişte trepte pe care se poate merge cu uşurinţă în sus sau în jos. Asta este satisfacţia şi felicitarea pe care o aduc cărţii şi sper că, împreună cu aceia care sunt colegii mei de generaţie şi de viaţă, alături de care am trăit în acelaşi fel sau într-un fel apropiat, ne vom întâlni în jurul acestei cărţi, când va fi publicată.