Taci, omule, eşti un popor prea mic!
Ion Mircea
Sute de poeme am ars vrafuri de lacrimi pietrificate
să înţeleg ce era de neînţeles să aflu de-neaflatul
cheia parola sesamul iubirii de aproapele mii de cuvinte orbecăind în nesfârşit labirint să exprime să urle să nască
să atingă ceva confuz şi totuşi explicit ca însăşi
lumina ce nu poate fi tradusă în poeme în muzici
în formule ceva covârşitor ca o lacrimă freatică
o implozie o primăvară un orgasm un fel de moartea căprioarei de odă în metru antic de tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră
un soi de mama de george coşbuc şi mama mă-sii
de monolog în babilon cartea oltului şi alte retorici
scrie tu genialule umple prăpastia dintre noi
pudrează neantul fardează golul din conservă
duhoarea de sub parfum scrie tu cu cerneala de pe
halatele imaculate ale măcelarilor cu cerneala
din ochii târfei după şase nopţi de dragoste nebună
scrie tu cu cerneala cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.
Da eu voi fi acvilonul ninsoarea de acasă a exilatului
în propria umbră de azi mă retrag fără pompă
în toamnă s-ascult ploaia mai coerentă decât toate
cuvintele noastre mai vie mai adevărată mai elocventă decât orice discurs poetic ea detestă diplome ştaifuri aniversări se pişă pe toate titlurile de onoare
pe etichete şi gloriole provinciale care put a rahat sponsorizat a paranoia cu insignă a hoit cu chipiu
scrie tu într-o zbanghie sintaxă esoterice versuri
necitite de nimeni nici măcar de tine reeditează în tiraje
de masă titluri frumoase cartea cărţilor de tren de telefon de bucate zmângăleşte papirusul pergamentul ciorna şerveţelul hârtia igienică fiţuica de ziar ecranul retina semnează cronici editoriale ferpare scrisori de trăsură
deversează-ţi angoasa vomită splinul dar mai ales
fă-te că exişti dă-te viu dă interviuri ubicuule
că mai bine nu pot să-ţi spun tu eşti un tsunami
pe lângă bietele lor castele de nisip când răsari tu
ăilalţi poieţi îşi iau găletuşa lopăţica se cer la mămica
ei sunt veleitarii nechemaţii tu eşti alesul bardul
tu eşti tribunul aedul eşti un zepelin printre
balonaşele lor de săpun titanic versus vaporaş de carton
hipopotam în frac de şoricel nu ţi-ar fi de deochi
fain ţâşnesc textele din tine ca dintr-o cişmea spartă jeturi puhoaie de apoftegme mantra haiku-uri dar las-o
mai moale mai plimb-o şi tu schimbă macazul
clasicule în viaţă europa e la degetul tău mijlociu. Fă-o!
Mi-e atât de dor atât de dor de tine
c-aş trece toate mările înot
aş rezidi pământul din ruine
şi ceru-ntreg cu stelele cu tot.
Mi-e atât de dor să îţi alint călcâiul
şi răcoroasa gleznă s-o sărut
aş da orice ca eu să fiu întâiul
semn tipărit de talpa ta în lut.
Subit m-aş preschimba într-o vocală
al cărei sens doar tu l-ai descifra
iar prin a veacului boscorodeală
aş fi doar şopot în urechea ta.
Mi-e atât de dor atât de dor de tine
în orice zi şi ceas din viaţa mea
că m-aş preface-n iarna care vine
în primul fulg topit pe tâmpla ta.
Cuprinsă de o vagă tresărire
mă vei simţi cum mă prefir duios
precum o lacrima de fericire
pe chipul tău astfel mai luminos.
Atunci vei şti desigur că din toate
cuvintele de-alean ce s-au rostit
vreunul mai curat nici că se poate
decât acest poem fără sfârşit.
în care cuvintele nu mai înseamnă nimic
o zi în care înţelegi că totul a fost spus
porţile-s închise ferestrele zăbrelite
limbile ceasornicului au încremenit
la ora incertă a tandreţii
pe cadranul inimii iubirea e-un fluture orb
pâlpâind în pânza de paing a utopiei
o zi în care poemele întorc spatele melancoliei
ca unei cunoştinţe vechi pe care o eviţi
nodul din gât te strânge
asemeni cravatei în ziua nunţii
fericirea se amână până la noi schimbări meteo
ziua de ieri a murit astăzi e ieri
mi-e dor de tine îţi şopteşte de la celălalt
capăt al firului doamna singurătate.