Lampa lui Diogene
În numărul trecut al revistei,
publicam o avanpremieră editorială din volumul Anii romantici de
Gabriela Adameşteanu. Observator cultural (nr. 726/ iunie 2014)
întâmpină apariţia recentă ca o carte-eveniment, dedicându-i un grupaj de
cronici, semnate de Carmen Muşat, Adina Diniţoiu, Daniel Cristea-Enache şi
Bianca Burţa-Cernat. Cităm, ca aţâţare pentru lectură, un fragment din
comentariul lui Carmen Muşat, intitulat Iluziile anilor romantici:
Cu Anii romantici, Gabriela
Adameşteanu reuşeşte o dublă performanţă, aceea de a oferi, între copertele
unui singur volum, două naraţiuni la fel de puternice: un excurs autobiografic
de intensă autenticitate şi, pe de altă parte, povestea dramatică a unei
întregi categorii sociale intelectualitatea prinse în vîltoarea istoriei,
într-un cu totul alt moment istoric decît cel evocat în Dimineaţă pierdută,
dar la fel de tulbure şi de tragic. Iar comparaţia cu romanul publicat la
începutul anilor 80 nu se opreşte aici, căci recenta carte a Gabrielei
Adameşteanu vorbeşte despre o lume ce redescoperă bucuria şi povara libertăţii,
refăcînd astfel drumul de la totalitarism la democraţie, invers decît
personajele Dimineţii pierdute.
Fără să fie o carte de memorii sau un jurnal propriu-zis
de altfel, autoarea mărturiseşte în repetate rînduri că nu a fost niciodată
tentată să noteze cu regularitate micile sau marile evenimente ale vieţii ,
Anii romantici, subintitulat «amintiri, gînduri», este, totuşi, «o victorie a
vieţii contra imaginaţiei, a realităţii contra ficţiunii», scopul declarat al
Gabrielei Adameşteanu fiind de a înfăţişa «viaţa ca viaţă, nu viaţa ca poveste
de adormit copiii». Obsesia autenticităţii, preocuparea pentru mărturia
directă, sinceră, refuzul cosmetizării, al «cizelării» unor portrete sau
situaţii, creionate nu doar «la cald», ci şi revizitate ulterior, din
perspectiva timpului prezent, care adaugă un plus de cunoaştere, sînt trăsături
specifice acestor pagini în care discursul narativ se hrăneşte din substanţa
memoriei. O memorie permanent interogată, provocată, corectată chiar, printr-o
mişcare continuă de du-te-vino pe axa trecut-prezent. Căci, deşi fixează ca
nucleu al relatării sale primii doi ani de după căderea regimului comunist,
autoarea coboară mai adînc în timp, reconstituind trecutul personal în secvenţe
dinamice, ce se succed nu în ordinea cronologică frecventă în literatura
memorialistică, ci într-o ordine subiectivă, deopotrivă emoţională şi
emoţionantă. (Musofilos)
|
|