George Vulturescu, pe numele său civil Gheorghe Pop Silaghi, a devenit un nume de rezonanţă al poeziei noastre de după 1990. Cred că nimeni nu poate tăgădui pedestra mea afirmaţie cu argumente convingătoare. Poetul din Sătmar aruncase sorţii pe tabla de joc a literaturii înainte de 1989, când a trecut… Frontiera dintre cuvinte cu placheta cu acest titlu, scoasă, dacă nu mă înşel, la salutara, pentru destui refuzaţi ai trecutului regim, Editură Litera. Că muza poeziei îl luase în posesie pe George Vulturescu o dovedeşte repeziciunea cu care el a publicat următoarea carte, botezată atât de original Poeme din Ev-Mediul odăii, 1991. Au urmat, într-un ritm febril, alte câteva volume care se ţin minte şi graţie numelor de botez date de scriitor, fiindcă nu mă pot abţine de la constatarea că George Vulturescu este un maestru rar al poeticii titlurilor: Oraşul de sub varul pereţilor (1994), Tratat despre Ochiul Orb (1996), Gheara literei (1998), Nord, şi dincolo de Nord (2001), Stânci nupţiale (2003). Se intercalează, până aici, două antologii, Femeia din Ev-Mediul odăii şi Scrisul agonic, în 1996 şi 1999. Monograme pe pietrele Nordului (2005) şi Alte poeme din Nord (2007) încheie o serie a deplinei consacrări.

Construită cu metodă, la modul proiectiv, poetica lui George Vulturescu propune şi reia cel puţin trei motive, numai ale sale: Ochiul Orb, cuţitul şi pietrele Nordului. Ca şi la marele orb, Jorge Luis Borges, care a tot vorbit de trei motive fundamentale ale operei – tangoul, cuţitul şi oglinda –, şi cele trei ale lui Vulturescu sunt ieşite din propria experienţă, sunt trăite. Nu insist acum asupra detaliilor biografice care justifică prezenţa acestor trei motive, dar menţionez că ele sunt tot atâtea elemente simbolice şi totodată structurante ale poemelor. Virtuţile simbolice şi puterea lor de transfigurare, de (re)întemeiere a discursului, marchează într-atâta textele lui George Vulturescu încât îl conduc, pe căi originale, numai ale lui, spre o veritabilă poetică a scriiturii. Mi-aş îngădui să mai adaug, la cele trei, o a patra imagine-motiv, care este lupul. Suspectând iarăşi literatura de rang mare, nu mă pot împiedica să nu amintesc în context de Vasko Popa şi de a lui euforizantă Sare de lup. Am citit chiar în ultimul volum în versiune bilingvă româno-maghiară, Poeme/ Versek, publicat în 2010 la Editura AB-ART/ Dellart, semnat de George Vulturescu şi de traducătorul Balász Boróka, rânduri care consună cu tragic-maiestuoasele versuri ale poetului sârb de origine română. Poeme precum Lupoaica şi litera, Pietrele lupilor, Eu şi lupul sub lună, Lupul pot furniza argumente pentru a-mi susţine precedenta observaţie. Iată o ilustrare oferită de poemul Lupoaica şi litera (p. 14): „Lupoaica îşi roade carnea piciorului să scape/ din capcana vânătorului şi/ calcă pe rană înnebunită de durere, răvăşeşte/ tufele, iarba, glodul/ îşi caută perechea şi se afundă în sihle/ să se împreuneze sub fulgere// sunt litere care se smulg la fel/ pentru nunta cu alte litere// dar unele rămân în febra creierului/ ca şi fiarele care nu părăsesc pădurea în flăcări/ ci se avântă în vârtejul lor”.

Într-o astfel de poezie, transgresând orice alte coincidenţe, lupul/ lupoaica sunt semne dintr-o panoplie unde mai încap, cum spuneam, Nordul şi pietrele lui, cuţitul şi mâna care-l ridică, aceeaşi cu mâna care scrie, Ochiul Orb, ocheanul, fulgerul, vitraliile şi orice altceva care răspândeşte sau filtrează lumina. În creuzetul gândirii poetice, „în febra creierului”, ele devin semne ale scrierii/ scriiturii unei realităţi ce se comunică mai întâi sensibilităţii autorului, instituind apoi o semiologie poetică proprie. Sunt litere ale scriiturii poetice a lui George Vulturescu, aşa cum ne arată poeme precum Litera care merge înaintea literelor, Smintit, de la o literă la alta, Spaima îşi depune în fiecare literă ouăle, Nu-i greu să scrii o literă cu şapte rânduri de dinţi, Complicitatea lecturii, Lectura e un cerc al fricii şi, memento, Lupoaica şi litera. Dacă mai înseriem aici orbirea, adică vederea dincolo de lucruri (O pâine săracă pentru privirea de peste umăr a zeului, Ochean care-i apropie pe cei vii de cei morţi, Un orb pictează fulgerul, Celălalt ochi) şi pietrele Nordului (Ai ajuns la febră – eşti în nord, Piatră pe piatră, Nu mai trec caravanele prin nord) am epuizat mai mult de jumătate din materia cărţii. Scrierea în poem este şi hrană, este şi o pavăză împotriva fricii, a spaimelor. Scrisul salvează de fragilitate şi de întuneric, el durează şi străluminează. Aşa se pot citi, de fapt în oglindă, versuri precum: „Îmi pare rău, cititorule de peste veac,/ nu scrisul meu te salvează:/ lectura e un cerc al fricii în care eu/ te ţin de mâini ca pe un băţ aprins/ când te încolţesc lupii.” (Lectura e un cerc al fricii, p. 96). Cine citeşte „peste veac” nu se salvează pe sine prin lectură, ci recuperează în alt univers sensibil pe cel care a rămas în poem, „scriind, sorbit de ochii” stelelor. Tot aşa şi „Tulpinile de trestie ale/ venelor se pârjolesc precum spicele lui Van Gogh”, fiindcă artistul moare trupeşte, dar supravieţuieşte imaterial prin arta lui. Mai este nevoie oare să repetăm: Exegi monumentum aëre perennius, Ars longa vita brevis ş. c. l.? În felul său, sceptic, esenţializând prin semnele unei poezii apropiate de gândirea tragică, ne-o spune acum poetul din Nord, George Vulturescu.

Nu aş finaliza fără să mă refer la completitudinea personalităţii sale: George Vulturescu – fondator (1990) şi factor vital al unei reviste de primă mână – Poesis, animator şi realizator al Festivalului Frontiera Poesis (15 ediţii până acum), critic literar (Metafizică şi polemică, Cronicar pe Frontiera Poesis), poet tradus în mai multe limbi, între care franceză, germană, engleză, chineză, suedeză, italiană, maghiară. Este meritoriu ce scrie Marcel Moreau într-o scrisoare adresată poetului: „Ochiul tău orb vede ceea ce nu poate vedea ochiul tău valid. El reprezintă privirea conştiinţei ascunse, deschise asupra exaltării noastre de blestemate intuiţii reprimate de societatea spectacolului, precum aştrii buimăciţi de strălucire”.