| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Vă recomandăm un autorde Iulian CarageaFrate cu Willie şi cu iarba. Domnul profesor de română-franceză Iulian Caragea, din Piscu Vechi, Dolj, trăieşte şi scrie discret, ca un formidabil poet. Perfecţionist la sânge, maniacal, Julien se omoară cu firea până spre aneantitate, mă rog, sterilitate, pentru fericit cuvântul acela ce exprimă adevărul; şi, în pagina lui, se întâmplă minunea asta: se spune adevărul poetic gol-goluţ! De-aici, probabil, pura şi sacrosancta reţinere de-a publica, precum atâţia, futilităţi delirice. Pare că norma austerităţii personale îi este insuflată poetului, prozatorului, dramaturgului Iulian Caragea prin numitul Willie, îngerescul său bichon alb (vezi foto), cu care autorul când nu scrie sau nu dăscăleşte , bate iarna câmpii înzăpezite, iar acum, primăvara, amândoi pe haturile verzi, inspectează abisul din grâu. Ce vede poetul pisculandului în acel abis, vezi şi tu, cititorule parţial mai jos. Spirit cultivat şi auster, proprietar de simţ al limbii filat din cronici munteneşti, lui Julien îi este foarte clară simbioza poeticească cu îngerul Willie, cum îi spune el bichonului său. Ba chiar pretinde că, în binomul lor, Poet e bichonul, nu omul. De aceea, poetically correctnes, Julien insistă să apară-n revistă poza lui Willie, nu a lui. Mai spun atât: merită să-i citiţi! (la 17 mai 2011, Marian Drăghici)
cu Willie şi curcubeul Spre seară am fost cu Willie (nu-l mai plimbasem de câteva zile). Întinderi verzi. Am văzut abisul din grâu. (Aşa mi-a transmis ieri, telefonic, o cunoştinţă, duceţi-vă, zice, să vedeţi şi voi abisul din grâu, şi părea extrem de tulburat. A închis. Pe urmă, când m-am uitat la mobil, avea tastatura plină de sânge. Am verificat şi m-am liniştit. Nu era de la urechea mea. Ci, probabil, de la cea a cunoştinţei mele.) Ciorile zburau jos. Spre Seaca de Câmp, zarea îşi compactase, ca de furtună, albastrul. Nu mi-am dat prea bine seama ce se întâmplă. Pe urmă, când am trecut cu îngerul din lesă (îl ţin aşa ca să nu fugă şi să se piardă pe el însuşi, nu din lipsă de respect) pe drumul de la capătul bălţii lui Butoi, ne-a izbit, hăituindu-ne, prăfăria. Am luat-o spre casă, prin iarba care mărgineşte canalul. Pretutindenea, poporul ei era mângâiat de o mână nevăzută, vivace. Soarele se păstra, martur mut, la apus. Spre nord-est zbucnise ceva, ca un geyzer, ori ştiubei de lumină. L-am luat în braţe pe Willie, o postaţă, spunându-i nişte răsfăţuri de un penibil, uşor speriat, melodramatism Copilaşul meu ăl bun şi ăl frumos, şi care ţine la mine!.... Geyzerul îşi lungise, exact ca o coasă, lama verticală. Nimic alt decât curcubeul. Trebuie că taie şi coasa asta ceva am priceput. (Era şi timpul.)... Probabil că, în urma ei, oamenii nu mor, ci suferă o schimbare la faţă, se re-alcătuiesc din lumini eterice, vaporoase. Am traversat un alt drum. Şi, când am ajuns la câţiva metri de poarta noastră, am văzut, undeva în dreapta, celălalt capăt al curcubeului. Şi m-am închinat la curcubeu. Este păcat să nu te închini curcubeului. Aşa, pur şi simplu. Fără să îi ceri vreodată ceva. Fiindcă este iarăşi păcat să ceri vreodată ceva curcubeului. Am tras uşa după noi. Am observat, în urma noastră se clădea o ploiţă subţire, ireală, translucidă în ultimele raze ale soarelui. Se clădea ploaia de împăcare. biciclistul sălbatic Pe bicicletă opresc la porţi cunoscute Îl caut pe Dumnezeu şi numele nu i-l ştiu tot Oamenii ies trăncănesc puţin ca morţii Unde tomnatice Vântul pe uliţi rostogoleşte ciulini luminoşi Nicăieri nu mi-i popasul deplin Mă apasă durerosul senin Aceasta mi-i faţa acestea mâinile de ieri? Şi zâmbetul ciudat Nici voi nu m-aţi aflat apusul în ochelari Seară în curtea mea de la sat vegetaţia îşi limpezeşte fluturii/ dar cristalele sunt în regresie vântul mă urzeşte strein o rândunică taie osii răcorii (Cine-a spus că eu nu ştiu să înnoptez? pot şi eu foarte bine să înnoptez ca orişice om arhaic) Ca o oaste copilărindu-se (conştient) pentru ultima oară/ dar cristalele sunt în regresie soldatul şi marea îmi e ruşine doar de câte-o pâine ce-o cred mama mea ca iepurii şi râsul iernii albă-i marea să-mi prind sub epoleţi fire de iarbă aş vrea dar ele sunt fragede şi eu prea prea duios vai, şi pentru o singură stea lipsă trebuie să creezi o noapte şfară cu motocei după un spic de ploaie nu mai puţeşte prea urină satfaltul mănuşă cenuşa nopţii mai ostoaie turtul alcoholic bilă de biliard sărăcia aprinde şi stinge becurile înteţeşte ciulinii raznei acolo (gologan în batista boţită) plânsul mi-am înnodat în grădiniţa joasă plopul rătăcindu-şi provincia ritualuri autoctone îmi pierd miresmele ca un liliac alb, siberian sacrificat de Crăciun votci râgâieli şi capricii aici, lângă marea ascuţindu-şi unele de altele cuţitele il faut aimer son exil Iisuse, il faut aimer son exil ci uite mujicii la subsuori de crengi şi în bascheţi cu chiot aşezând dinamitele anotimp atavic ninsoarea a împins mai sub pământ casele aflătoarele de veşti fi-va un sat de fântâni ori un ţinut curat ca genunchiul într-un colţ de scrisoare pustie l-am priponit bat pe greabăn vântul aici într-o staţie veche am băut din oală de lut vin fiert tăcut mulţumit că mâine cutreiera-vom pământul pretutindeni înzăpezit pe urmă am plâns creştin, biruit copleşit de tot excesul acesta de vorbe trebuie că n-a fost o întâmplare a venit un înger în straie bolnave părul îi lumina ca o torţă dincoace de gratiile mele se-mprimăvăra aproape ca un păcat verde-i din temelie cerul dar ţarina neagră a venit un înger infinit de trist mă privea ca şi când eu chiar aş fi existat verde-i din temelie cerul dar ţarina neagră neagră (din volumul Biciclistul sălbatic, în pregătire) |