De la debutul timpuriu din 1976, poezia lui Gabriel Chifu a evoluat încontinuu, păstrându-şi însă pecetea inconfundabilă. Fără să îmbrace uniforma strâmtă a vreunui curent literar, poetul a aspirat influenţe diverse, potrivindu-le propriei structuri sufleteşti şi intelectuale. Prozaismul recentului volum, Însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească, Bucureşti, 2011), îl apropie, cumva, chiar de tânăra generaţie poetică de azi, dar minimalismul lui Gabriel Chifu este, de fapt, un cal troian. Printre mărunţişurile cotidianului biografist, consemnate în versuri narativizant-confesive, cresc vrejii de fasole fermecată ai metafizicului.

Dacă artistul creează, în general, după tehnica pe care formalistul Şklovski a numit-o ostranenie sau „defamiliarizare“, la autorul Bastonului de orb principiul se răsuceşte şi în sens invers. Nu doar banalitatea şi derizoriul existentului sunt înnobilate cu aura extraordinarului (exemplul cel mai semnificativ îl reprezintă Vecinul meu de peste drum, un ipochimen recent, ai zice, care vinde cârnaţi şi-şi udă mereu curtea unei „case scumpe şi neinspirate“: „Cred că în copilărie a trăit într-un loc/ pârjolit de arşiţă. Şi mai cred că într-o noapte/ a visat paradisul aşa: o curte pe care o ţii verde/ udând-o cu furtunul“), ci insolitul însuşi intră într-un straniu proces de „familiarizare“. Cu economie de mijloace stilistice, pe tonul cel mai firesc cu putinţă şi, uneori, abrupt, fără preparative psihologice pentru cititor, sunt prezentate întâmplări miraculoase: ieşiri temporare din trup („Plec din acest trup./ Acest trup rămâne jos/ aşa cum rămâne Bucureştiul cu străzile lui sparte,/ cu întristările sale/ când zbor cu low-cost către vreun oraş visat din Europa“ – Ascensiunea, încercare ratată, „N-am încotro: ies din trup/ aşa cum cobori dintr-un autobuz de ţară, când se strică./ (...) De aici trebuie să mă descurc o vreme fără trup/ care îmi este dus într-un atelier de reparaţii“ – O maşinărie prăpădită e omul), plutiri antigravitaţionale („şi chiar plutesc,/ ţinând în mână o ceaşcă de cafea sau o carte/ plutesc din bucătărie în camera de zi,/ din dormitor pe terasă“ – Casa mea), abluţiuni ritualice neobişnuite („Lângă ei, liliputani înaripaţi,/ arătam ca un Gulliver./ M-au spălat, m-au curăţat./ Mi-au scos din inimă/ câteva camioane pline de/ reziduuri, amărăciune,/ îndoială şi frică./ M-au învelit în rouă./ Mi-au prins în umeri aripi,/ măsura mea“ – M-au pregătit), călătorii astrale într-un Pat metalic cu aripi, existenţe multidimensionale (Trupuri de rezervă), îmbătrâniri ca-n basme (O vizită la mall) etc. Faptul se datorează unei viziuni asupra lumii ca transcendenţă imanentă. „Ţinutul misterios“ nu se află într-un dincolo inaccesibil, presimţit în străfulgerări mistice sau imaginat în elansări romantice. Acesta se găseşte chiar în interiorul sinelui ori în realitatea imediată. De aceea, Gabriel Chifu nu este aici un poet al potenţării misterului, ci al literalizării lui. Adică al efortului de a accepta misterul ca atare, ca natură indisolubilă a existenţei (de unde şi absenţa sentimentului de mysterium tremendum), şi de a-l aşeza în litera poeziei (într-un poem, universul întreg se comprimă într-un Papirus). De ce? Fiindcă autorul este animat de bucuria comunicării („nemăsurata, incomparabila bucurie a vorbirii“ – Cel nou) şi de pasiunea autotranscrierii („de vederea mea mă las pătruns până la capăt/ şi până la capăt/ mă transcriu minuţios, cu pasiune, neobosit“ – Mă-mbăt de această viziune). Şi pentru că în „poemul acesta genial/ care este fiecare nouă zi trăită/ e cuprins şi versul mărunt al inimii mele“ (Inima mea urcă muntele). Dincolo de toate mobilurile posibile, poezia este o celebrare a miracolului
de-a fi (încă) viu.

Experienţa unei întâlniri cu moartea a acutizat conştiinţa vulnerabilităţii muritorului, patosul expunerii şi sound-urile elegiace. Altfel, Gabriel Chifu rămâne fidel, în mare parte, obsesiilor sale existenţiale, devenite teme recurente: multiplicitatea (agonală a) eului (Suntem mai mulţi), anamneza angelităţii (Amintiri despre zbor), gâlceava cu precarităţile trupului şi vibraţia thanatică (La sfârşitul zilei, Buzunare întoarse pe dos, Sângele meu îngână un cântec neauzit, Lumânare care se consumă fără flacără, Anii dinaintea sfârşitului, O muzică doar pentru mine), înstrăinarea de sine (Am avut). Compensator, se dezvoltă însă nevoia regăsirii, a întoarcerii acasă, în centrul fiinţei – sinele jungian. Nu întâmplător, casa de la Craiova, fie ca „poem crepuscular“, fie ca spaţiu al intimităţii protejate, confortabile, serene („în ea mă simt în larg,/ în ea încap şi eu pe de-a-ntregul,/ cu toate firidele şi anexele mele invizibile“ – Casa mea), devine, în sensul fenomenologiei bachelardiene (v. Poetica spaţiului), un simbol al interiorului sufletesc. Iar în curtea acestei case, creşte un trandafir gigantic – axis mundi, precum castanul uriaş din ograda familiei Buendia. De asemenea, tânguirea asupra bietului corp „de pământ“ alternează cu momentele de graţie ale sublimării spirituale, configurate în imagini ale zborului („în timp ce mă înec apuc să-l zăresc pe insul interior/ cum se înalţă: a scăpat, stă transparent în aer./ E cam caraghios,/ mărunţel, cu mutra mea şi cu aripi cât casa./ Surâde“ – Întâmplare cu oraşul în care locuiesc. Curăţarea prin apă) sau ale expansiunii neoromantice a sufletului („gata să umplu cu sufletul meu revărsat/ ziua de duminică“ – Duminică, 5 septembrie 2010, „Şi-n dimineaţa slăvită/ (...)/ fiinţa mea se urneşte în fine,/ iese din ea însăşi,/ curge aidoma pârâiaşelor de munte,/ cucereşte alte şi alte teritorii“ – În dimineaţa slăvită).

De pe harta „ţinutului misterios“ nu lipseşte nici dragostea, punct cardinal al animei. Zece poeme (dacă am numărat bine) cântă, nostalgic şi/ sau imnic, erosul şi tribulaţiile lui. Stilistic, versurile/ versetele dedicate iubirii îşi trag seva adoraţiei din Cântarea Cântărilor, deşi comuniunea-contopire a îndrăgostiţilor cheamă în minte mitul platonician al Androginului: „Am călătorit cu trenul./ Am închiriat o cameră în Buda, pe malul Dunării,/ lângă staţia de metrou./ În prima seară, paturile proaste erau depărtate/ şi ea a zis să le apropiem./ Dar eu nu voiam:/ ea era o salcie tânără, prin care trecea vântul,/ făcând-o unduitoare şi muzicală,/ sute de focuri i se aprinseseră în trup/ şi sute de izvoare îi curgeau prin piele,/ cum se întâmplă cu o câmpie, primăvara;/ pe când eu mă simţeam greoi,/ semănam cu un combinat siderurgic/ din epoca socialismului triumfător,/ o magaoie ruginită şi abandonată,/ un hârb care sforăie şi transpiră./ Ea însă nu mă vedea astfel şi ţinea morţiş/ să apropiem paturile.// Până la urmă o sticlă de vin roşu/ a topit distanţa dintre noi./ Ca în nu ştiu ce film sau ce carte,/ ea a zărit în paharul cu vin/ un zeu micuţ, cât o libelulă,/ care înota disperat, gata-gata/ să se înece/ şi a băut atentă tot vinul dorind să salveze/ zeitatea aceea cât unghia./ Şi eu, la fel. Repetat, amândoi.// După câteva astfel de seri,/ când ne-am întors în oraşul nostru,/ am hotărât să ne despărţim, dar n-a mai fost chip:/ între timp, ne lipiserăm atât de tare/ că ar fi fost nevoie să ne taie cu ferestrăul,/ să ne desfacă unul de altul/ cu aparatul de sudură“ (Unu şi cu unu fac unu).

Însemnări din ţinutul misterios conţine o poezie gravă ca o muzică de orgă, cu tonalităţi biblice şi scintilaţii mitice, de o limpezime acută, în care se văd, cu atât mai clar, formele şi culorile atrăgătoare ale coralilor plastici. O poezie care vorbeşte, dincolo de tropismele biograficului, despre condiţia umană, în genere, definită prin şubrezenia cărnii şi visul mântuirii. Un volum dintre cele mai valoroase ale anului 2011 şi un come back în forţă al poetului Gabriel Chifu.