Poetul emblematic - aspecte contemporane

Temporara recalibrare în catalogul mişcărilor noastre zilnice, prilejuită de amintirea calendaristică a lui Eminescu, tinde să capete aspectul unei obligaţii mondene, unei intervenţii comme il faut, urmată de o tăcere mediatică până la proximal ianuarie. Apoi, din nou iunie, iarăşi ianuarie, într-o succesiune ritualizată care permite şi auzirea unor voci critice, unele autorizate, alte adoptând făţiş tronsonul inadecvării, cu ideea sanctificării sau cu aceea, la fel de invalidă, a poetului ca precursor al lui Einstein. Mai degrabă am vorbi mai des despre sensul tradiţiei, văzută organic, cu Eminescu încorporat ca pilon romantic, hrănit din cronicile moldovene şi din textele populare, icon al gândirii patetice româneşti. Ceea ce nu înseamnă că invocarea tradiţiei ar cauţiona tulburările de orbită ulterioare, cele cu iz naţionalist sau nebulos-gotic, adică acelea centrate pe translarea metaforei epistemologice a Walhallei în Bucegi.

Mitizanţii festivişti, puzderie la reamintiri, sunt generaţi, din păcate, chiar de o parte  a şcolii, în primul rând, înclinată să inducă tinerilor sentimentul adoraţiei, până la prostraţie, pentru cineva care „să ne mântuiască”, miraculos, să funcţineze ca exorcist al complexelor naţionale, să dea replică, protocronist, detractorilor şi, eventual, să funcţioneze ca râul Lethe în raport cu nefericirea economică şi socială. Se înghesuie, în tabăra omagiatorilor de profesie, şi destui actori, ce-şi fac din inadecvarea la vers un veritabil program, performat, patetic sau tunător, şoptit ori plîngăreţ, după caz. Totul este potenţat de televiziune, radio, periodice, lovite, după momentul festiv, de o amnezie atroce faţă de valorile literare, manifestată, primordial, în siluirea limbii române şi în narcisiacele talk-show-uri. Un Petru Creţia, serios cunoscător de Eminscu, constata, oripilat, cât de înrădăcinat e răul retoric eminescolatru în mentalitatea şcolară, unde se întâlnesc, la tot pasul, comparaţii avântate cu Zamolxe, cu brîncuşiana Coloană a infinitului, cu Ceahlăul etc. Iată, în savoarea lui malignă, un citat din lucrările scrise la admitere, girate, probabil, de profesori pregătitori: „L-am găsit pe Luceafăr dincolo de fericire. N-a plâns. N-a suspinat. A cântat. Glasul său a străpuns crângul, văile, colinele, apele. Îl aud fluierând în valea-albastră, şi-n sălcii, şi-n floarea de zăpadă  a salcâmului, şi-n florile de tei purtate peste umeri uriaşi”. Veleitarul ar găsi fragmentul bun de premiat, la sucedaneele, democratice acum, ale Cântării României.

Dar cel statuat de “Divinul critic” drept Poet naţional construia, programatic, mai alews în şantierele rămase ca atare, un discurs identitar, pe urmele “sântelor firi vizionare” paşoptiste. Ultimele două şi ceva decade retorice au fost dominate, la noi, nu neapărat explicit, de pasionantul şi crispantul subiect al specificului naţional. Ghidaţi de statistică, vom constata că esenţa problemei rezidă în conceptul (încă o dată!) de inadecvare, hrănit de un enigmatic principiu al disoluţiei aflat în noi înşine. Evidenta secreţie dizolvantă, ruinătoare de prestigiu (pe plan internaţional) şi devoratoare de resurse (la nivel intern), l-a determinat pe Titu Maiorescu să declare, cu amărăciune numai de un întemeietor ştiută, că „celula românească nu rezistă”. În cultură contăm, este adevărat (dar şcoliţi şi/ sau afirmaţi dincolo), însă ce facem cu violoncelul nesfârşitei şmecherii naţionale, tradusă în xenofobie şi intoleranţă grefate pe sănătosul trunchi al instabilităţii botezate adaptabilitate? Excedat de bogăţia exemplificărilor stigmatului, Cioran îndemnase la abandonarea limbii române, iar Paleologu şi Patapievici, în pamfletari, opinează că această limbă ar merita folosită doar pentru înjurături.

Exerciţiul desolidarizării de propriul popor l-au practicat majoritatea intelectualilor noştri, semn, la cei de calitate, al unei mari iubiri înşelate. Dincolo, însă, de proba atitudinii, conducând, obligatoriu, la diagnosticare şi concluzii câteodată crunte, cum am văzut, rămâne să acoperim acel segment al discursului identitar susceptibil de a oferi substanţă ştiinţifică sindromului naţional de inadecvare. Paradoxal, din nou, constatăm, amestecul inextricabil de grandoare şi cecitate dovedite din plin de un popor situat la răscruce geostrategică. Avem cu ce să umplem un Panteon şi cu toate acestea  ne dezinteresăm de soarta valorilor dinăuntru (înşişi zeii noştri legitimanţi, respectiv bunurile culturale, dincolo de mult invocata diferenţă ortodoxă) exact când ar vrea să le admire şi alţii. Panteonul nostru este deconcertant de slab organizat – nu dispune de un program orientativ, e deschis aproape numai la sărbători naţionale cu iz sforăitor-naţionalist, greu de scanat pentru un outsider. Îi reproşează un Sorin Alexandrescu (din care e cules citatul de mai jos), de pildă, felului românesc de a fi o carenţă de maturizare, detectabilă în imposibilitatea detaşării afective de obiect (propriile valori), în absenţa autonomiei cerute mai ales de publicul obiectului. ªtiinţa nu trebuie nici să justifice, nici să acuze. Ea îşi observă, îşi descoperă obiectul, şi în acelaşi timp îl construieşte. Nouă, pare-se, ne lipseşte autoritatea când elaborăm discursul identitar. Sau, mai degrabă, puterea de a convinge. De asta profită calomniatorii fioroşi ai românilor, pe de o parte; pe de alta, autoînţelegerea (autovictimizarea) poate genera o înălţare mirată a sprâncenii, ca la un fenomen exotic/ pitoresc, sau compătimire, ambele nerentabile: „Pe vremea romanticilor se spunea că românul s-a născut poet. Era, de asemenea, un mod de a admite că românul nu este un spirit critic înnăscut. Culturii române i-au lipsit şi încă îi mai lipsesc, poate, spiritul critic, puterea de  a elabora concepte riguroase”. Dacă nici la acest aspect nu vom medita, profesori, critici, oameni din book industry, şi, de ce nu, studenţi, nu văd de ce am mai medita, în general.