Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Traseele imaginarului şi jocul viclean cu timpul

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Paul Harding este muzician şi romancier american, remarcat de critica literară chiar de la debut. Romanul Vieţi de tinichea (tradus şi în limba română, şi apărut la Editura Litera, 2013) a fost considerat cel mai bun roman de debut al anului 2009, iar Paul Harding a primit Premiul Pulitzer – 2010. Suficiente argumente pentru lectura unui roman care surprinde ab initio prin suspendarea timpului şi ilustrarea trăirii perioadei liminale dintre viaţă şi moarte prin curgerea inversă a timpului, sub spectrul ceasornicului. Personajul principal, George, un fost ceasornicar (simbolul unei realităţi şi reprezentarea unui simbol), este ţintuit la pat şi trăieşte ultimele sale ore de viaţă printr-o rememorare a celor mai importante momente din existenţa sa, în fapt o desfăşurare  de evenimente pe trei paliere ale unui arbore genealogic: muribundul, tatăl acestuia şi bunicul său, fiecare personaj fiind în dubla ipostază de fiu şi tată.

 Casa devine Centrul lumii, iar patul muribundului este locul care comunică intens cu trecutul, un axis mundi care uneşte trei regiuni cosmice – Cer, Pământ, Infern. Este punctul de intersecţie al acestor regiuni şi la acest nivel se produce  comunicarea pentru recuperarea prin amintiri a trecutului. Imaginea Centrului Lumii şi comunicarea cu cele trei regiuni ((Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, 2013, p.44) este susţinută şi de tema mitică ilustrată sugestiv de istoricul religiilor: altădată comunicarea cu Cerul şi legăturile cu divinitatea erau uşoare, în urma unei erori rituale, aceste legături au fost rupte, iar zeii s-au retras în înaltul cerurilor. Numai vracii, şamanii, preoţii şi eroii mai izbuteau să reia, trecător, şi numai în folosul lor, legăturile cu Cerul (cf. Mircea Eliade, Le chamanisme et les techniques archaiques de l Ž extase, Payot, 1951). Toţi cei trei protagonişti ai romanului lui Paul Harding cad în transă şi au crize de epilepsie, ceea ce, în mentalităţile tradiţionale, semnifica a fi ales, însemnat. Timpul suportă redimensionare, este chiar abolit la un moment-prag, şi protagonistul, precum călugării budişti, poate să parcurgă invers timpul. Nu cunoaşte existenţe anterioare, ci retrăieşte experienţele bărbaţilor pe linie paternă din arborele genealogic, toate povestirile fiind într-o descendenţă temporală, care apoi, ca un flux-reflux temporal, se reîntorc în prezent pentru a se proiecta dincolo de existenţa fizică, în nefiinţă.

Ceea ce conferă valoare scriiturii este descrierea amănunţită, aglomerarea spaţiului cu detalii, urmată de destructurarea acestui câmp de semnificaţii, o mergere în sens invers. Schimbarea de perspectivă, în loc să creeze dinamica timpului, dă senzaţia de plimbare într-un caleidoscop.  La limita timpului vieţii, George îşi înregistrează memoriile, le ascultă doar timp de 6 secunde şi aruncă în foc caseta. Dincolo de timp, mărturisirile au un alt impact, nu pot fi ascultate din timpul vieţii. Este ca un testament pe care l-ai scris şi l-ai citi în fiecare zi, te depersonalizează prin fiecare relectură. Este de ajuns că le-ai trăit o singură dată. Trăirea compensatorie prin amintire este drumul invers al acelor ceasornicului.

Romanul Vieţi de tinichea a fost premiat cu Premiul Pulitzer – 2010, un premiu consacrat pentru jurnalism. Ce este jurnalistic în această structură romanescă? Este discursul, de cele mai multe ori o relatare cu aglomerare de detalii, ce pot fi reluate şi transformate în axe ideatice pentru noi relatări. Este pânza de păianjen, reporterul ţese pânza, dar se autodistruge prin trăirea intensă a evenimentelor relatate, realitatea subiectivă (cea percepută) fiind mai puternică decât cea mediatică. Imaginea ceasornicului în spaţiul nou creat prin aglomerări succesive de amintiri şi descrieri va avea o dinamică alertă, o succesiune de metamorfoze cu funcţia de resimbolizare a spaţiului şi timpului. Este ceea ce Jean Burgos a definit ca spaţiul textului şi traseele imaginarului, o realitate suplimentară generată de umplerea volumului textual prin urzeala forţelor, un spaţiu-orientat  în viziunea pictorilor-poeţi şi a poeţilor-pictori. Imaginea ceasornicelor dintr-o cameră, cea a muribundului, ce bat la miezul nopţii, ca moment astral, decizional, este o imagine-simbol pentru aglomerarea spaţiului vital la limita existenţei. Se asociază, pentru crearea unei tensiuni susţinute, cu imaginea cuiburilor de tinichea ( de unde şi vieţi de tinichea) puse în jurul casei (ca în jurul axului ceasornicului) şi pe care le umple cu artefacte şi amintiri. Este o suspendare simbolică a timpului, ce anunţă o trăire excepţională a timpului, în sens invers, prin amintiri. Finalul este o construcţie la fel de tensională (de unde până acum era o curgere lentă inversă): o alternanţă ritmată a secvenţelor de viaţă tată-fiu, fiecare destin intersectându-se cu celălalt, într-o derulare frenetică spre sfârşit. Parcă este un ceas ce a funcţionat normal şi deodată se strică, nu se opreşte brusc, ci rememorează secvenţele timpului în mod alert pentru a se opri pentru totdeauna. Romanul este o meditaţie elegiacă despre viaţă, la garniţa dintre fiinţă şi nefiinţă, o curgere inversă a timpului pentru recuperarea în ultimă instanţă a amintirilor ce salvează de la tristeţea desprinderii dintr-un timp pentru proiectarea în altul. Este un joc viclean cu timpul. O viziune liniştitoare asupra lumii.

© 2007 Revista Ramuri