Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Leviathanul lui Camil Tănăsescu

        de Emil Lungeanu

Pesemne vechilor iudei spaima de leviathanul adormit sub ape le rămăsese vie din vremea robiei egiptene, ştiut fiind că faraonii, mari iubitori de animale, pedepseau foarte original aruncându-te la crocodili. Vorbim de o personificare a frământării sociale comparabile doar cu zbaterea mării cea fără de odihnă (ebr. „cel ce se zbate, se încolăceşte”), căci balaurul acvatic nu trebuia trezit din somn, pentru a nu răsturna cumva ordinea social-divină a lumii.

Era şi normal deci ca poeţii, după pilda filozofiei politice a lui Hobbes ce făcuse din leviathan metafora puterii de stat, să-l pună în propriul lor serviciu pe acest monstru plin de potenţial, la fel cum au exploatat pasărea phoenix, pasărea rok, garuda, inorogul şi alte asemenea jucării cu baterii. Leviathanul lui Nicolae Grigore Mărăşanu bunăoară (Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2004), care i-a atras poetului reclama de „Leviatan din Bălţile Brăilei” în galeria de Portrete în peniţă a lui Florentin Popescu (2009), a servit drept generic unei serii de „Extaze” ale facerii de poezie, deşi unui volum al încântărilor precum acela i s-ar fi potrivit mai curând un titlu ca Eufrosina. Recent, prin Bucureştiul literar şi artistic a mai făcut valuri şi Balaurul de apă al lui Tudor Cicu (Ed. Rafet, 2013). Ei bine, iată-l pe Camil Tănăsescu trăgând şi dânsul de coadă Leviathanul (Ed. Ramuri, 2012), însă nu cu intenţii estetice, ci morale, alimentate foarte probabil şi de competenţele profesionale ale autorului în domeniul psihologiei judiciare şi criminologiei – şi, de astă dată, cu un titlu de o desăvârşită adecvare. Articulat, înadins ori ba, din exact şaizeci şi patru de poeme nenumite – câte câmpuri numără şi tabla de şah – Leviathanul său devine teatru de operaţiuni pentru „acest război sfânt/ în care dorinţele sunt dogme sacre”. Deschiderea aleasă în această partidă, greu de desluşit pentru profani, este una augustină în versiune navală, cu misterul predestinării figurat de „parâma vasului cu osândiţi”, toate sforile fiind trase de mâna providenţei (mai limpede se va vedea teza lui Luther abia la „mutarea” 60 cu „Veniţi să-mi vedeţi destinul de om supus poruncii”): „Nimeni născut nu ştie destinul sămânţei/ căzută pe malul drept, iar nu pe cel stâng/.../ Cei care ţin zăgazurile/ apelor încinse nu ştiu dacă trebuie să lase/ vânturile libere” etc. Dar să fie aceste psaltiri vocea unui pietist sadea, precum un Adrian Georgescu sau Iuliana Popescu-Paloda? Un exorcism liric ca al lui Lautréamont, o salubrizare a inimii prin slujba Sf. Poezii – versiune laică a provocării unui Luther care, la castelul Wartburg din Thuringia, îi „azvârlise diavolului călimara în faţă”? Camil Tănăsescu nu e doar un filozofard, ci şi un vizionar de primă mână. Păcatul cu care condeiul său mai are încă de luptat este cel al lui Holofernes – căderea în ispita preţiozităţii şi galimatiei latineşti („raptus claustra”, „praesensio lugubris”, „exsultantissima solitudinae”, „marsupium rumpere”, „fortificatio inopinatus”, „principatus hospes”, „populus molestia”, „perscribire voluptas” etc.) ori tentaţia pastişei biblice, precum cristica „predică de pe munte”, străvezie în poemul no. 45, sau „mica apocalips㔠din Matei XXIV, identificabilă la no. 42 – în violent contrast cu obscurităţi alfanumerice de genul „R 3 cu galben, săgeată albastră şi stele ruginii” sau „F.R. dublează binele”.

Dincolo însă de tehnicile folosite şi de calitatea scriiturii, raritatea unei asemenea specii de demers poetic reprezintă în ziua de azi, fără doar şi poate, o atracţie. Şi întocmai cum pe controversatul monstru din Loch Ness doar marii băutori de whisky au avut şansa să-l zărească, tot astfel şi pe balaurul din apele Oltului îl vei putea vedea cu ochii tăi doar citindu-l pe Camil Tănăsescu. Dai un ban, dar vezi leviathan!


© 2007 Revista Ramuri