Poţi fi refuzat într-o multitudine ingenioasă de feluri: de idee, de iubire, de şansă, de relexia în oglindă şi chiar de umbra ta, care nu mai doreşte să te însoţească. În consecinţă, poţi deveni nervos, ca orice frustrat, te poţi şi refula, îngroşând, dar fără talent, speţa atemporală a sensibilităţilor romantico-simboliste. Refuzatul în literatură (n-am spus intenţionat „de literatură„) prezintă caracteristici realmente inconfundabile, pentru că nu e nici ratat pur, nici purtător de vreun mesaj. El a învăţat să citească, şi, vorba lui Caragiale, românului îi vine foarte greu să nu scrie când ştie deja literele. În mod cumplit, chiar infelice, aici chiar locuieşte nefericirea: avem un instrument de comunicare, e musai să-l folosim, şi neapărat să-i silim pe ceilalţi să ne asculte emisia genială. Mai onestă e situaţia analfabetului, care măcar are alibiul infirmităţii sale, uneori aceasta chiar nefiind redevabilă lui. Demonstraţia e făcută, cu un umor crunt, rudă cu impulsul cinic, în Nepotul lui Rameau. În capodopera sa, Diderot atenţionează, între altele, asupra efectelor întâlnirii cu scrisul, de regulă devastatoare, traduse, în principiu, ca snobism şi ipocrizie. Nu ar fi mai bine ca individul să rămână în starea lui naturală, ca ignorant, şi să nu-i vină visuri de recunoaştere populară? Pentru că, insistă francezul, „virtutea e lăudată, dar în schimb e urâtă şi fugi de ea, fiindcă te îngheaţă cu răceala ei, iar în lumea asta e bine să trăieşti mai la căldură. Şi-apoi aş deveni morocănos; de ce-ţi închipui oare că vezi, adeseori, cum cei cucernici sunt aspri, supărăcioşi şi neprietenoşi!? Fiindcă şi-au luat în spinare o sarcină care nu li se potriveşte; ei suferă şi, când suferi, îi faci şi pe alţii să sufere; un asemenea lucru nu-mi convine nici mie, nici ocrotitorilor mei; trebuie să fiu vesel, să ştiu să mă plec, să fiu glumeţ, bufon, caraghios. Virtutea se cere respectată, iar respectul e stânjenitor; virtutea se cere admirată şi nu e prea distractiv să tot admiri. Eu am de-a face cu oameni care se plictisesc şi trebuie să-i fac să râdă. Iar pentru că numai caraghiosul şi nebunul îi fac pe oameni să râdă, trebuie să fiu caraghios şi nebun, şi dacă natura nu m-ar fi făcut aşa, cel mai simplu lucru ar fi să par că sunt. Din fericire, nu-i nevoie să mă prefac; există şi aşa destui prefăcuţi, de toate soiurile, chiar dacă nu-i mai punem la socoteală pe cei care se prefac faţă de ei înşişi„. Fragmentul ni se pare grăitor pentru cohortele furibunde care se cred, evident, geniale, în ipoteza că le-ar spune ceva un astfel de ironist. Refuzatul şi refulatul, că de-asta sunt rude bune, au emfaza insuportabilă a deţinătorului de adevăruri supreme, a panaceelor în orice direcţie. Fiind atât de înţelepţi, sunt, cum altfel?, nebăgaţi în seamă. Dar supărarea lor de fond nu-i împiedică de loc să devină agresivi. Atare lucru îţi aminteşte în mod dezagreabil de abordarea cerşetorului de pe stradă, care, după secunda în care i-ai neglijat retorica înduioşătoare şi flatantă, te înjură pestilenţial tout court.

Îţi vine să zici că lumea ar fi mai bună dacă am fi mai dispuşi să-i ajutăm pe aceşti năpăstuiţi. Ar creşte, poate, în ochii lor şi nu i-ar mai leza atât pe ai noştri. Gândul e pre-biblic şi sună cuceritor. Să ne amintim, totuşi, că însuşi Mântuitorul avertiza asupra utopiei egalităţii. Şi, practic, refuzatul nici măcar nu şi-ar dori egalitatea cu ceilalţi, din breasla acum „ostilă„ lui, ci dominanţa, impunerea propriului set de reguli. Acum o uniune de creaţie nu e bună, în sensul că e socotită revolută şi cu lideri discreţionari, dar ar deveni brusc bună prin instalarea la cârmă a refulaţilor. Prin istoria recentă au mai fost cazuri cu răsturnări pentru cei obidiţi: revoluţia bolşevică nu e aşa departe în timp. Cu furci, topoare şi resentimente, masa critică de dezamăgiţi a dislocat Establishment-ul, pentru a propune, în loc, un regim şi mai brutal, şi mai discriminatoriu, croit pentru linşare şi defăimare. Şi atunci, oare ce reţinem din trecut, sau de ce mai există, în general, cărţi de istorie, inclusiv de istoria literaturii? Între supăraţii pe sistem, pescuitorii în ape tulburi, obsedaţii de plagiate imaginare şi insinuanţi că unii le-ar fi „datori„ în vreun fel, îl preferăm pe acomodantul descris de Diderot. Şi astfel refuzatul şi refulatul vor merge de mână pe străduţele neluminate ale crezurilor revanşarde, găsindu-şi, fără probleme, emuli de toate vârstele, al căror suflet, de esenţă bovarică, le arată, total necreştineşte, că, pentru a se impune ei, ceilalţi, mai ales decidenţii de azi, trebuie să dispară. Dacă nu pot face asta fizic, „nedreptăţiţii„ găsesc pârghii să discrediteze, să calomnieze, să îşi indice, cu alte cuvinte, extracţia. Călinescu ar fi spus „reaua naştere„. Să ne mai amintim ce-i răspunde Ion al Glanetaşului junelui Herdelea, iniţiatorul „succesului„ celui sărac: nu se îndepărtase prietenosul, altminteri, poet de el, că ţăranul îi trânteşte o injurie fioroasă, care nu face decât să confirme că dintotdeauna vor exista clase sociale, cele de jos deosebindu-se de celelale prin vulgaritate şi mult prea buna părere despre propria condiţie.

În plus, la cei mai „răsăriţi„ intelectual dintre „dizidenţii„ din cultură, recunoaştem de la mare distanţă marotele colectiviştilor de ieri şi de azi, primeniţi în demantelatori ai monismelor tradiţionale. Pentru ei nu există obiectivitate, deşi alegeri pentru funcţiile râvnite s-au desfăşurat prin vot secret şi au fost perfect transparente. Apoi, în mintea lor, adevărul e mai degrabă ceva fabricat decât descoperit. În plus, când e vădit că nervozitatea i-a împiedicar din veac să frecventeze biblioteca, şi că sunt şchiopi la referinţe, decretează, senin, socialist, că noţiunea însăşi de ştiinţă trebuie considerată ca „represivă„. Toţi liderii, mai ales în ipostaza de profesori, trebuie suspectaţi, cu prelegerile lor magistrale cu tot. „Canonul„ impus de universităţi ar fi arbitrar, alcătuit special pentru manipularea nevinovaţilor. Cel mai „spectaculos„ în registrul odioşeniei e stilul în care refuzatul şi refulatul, deveniţi o singură fiinţă în bolgiile nefericirii de sine, demonizează ideea de elită, adică acea grupare care „pretinde„ că unele cărţi sunt mai bune decât altele, că unele teorii sunt adevărate şi altele false. Cărţile cu adevărat bune, dacă îi întrebi – şi de ce ai face-o? – sunt, desigur, cele semnate de actualii refuzaţi.

N-aş fi vrut să fiu atât de sceptic – mi-aş fi dorit să mă fi instalat într-un timbru mai stenic, aşa cum i-ar şade bine profesorului. Dar e păcat să constaţi, şi să taci în legătură cu asta, că o mână de oameni, uniţi în cuget şi-n simţiri prin lipsa autoscopiei, pot aduce atâta tulburare inutilă.