Dacă unele publicaţii au norocul unui sprijin financiar oferit de primării sau de consiliile judeţene, altele, câteva, nu multe, dar valoroase, nu au această şansă. Legea privind subvenţionarea revistelor de cultură reprezentative…, lege pe care o doream cu toţii şi pentru care s-au depus eforturi extraordinare, din partea conducerii Uniunii Scriitorilor, prin Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu, sprijiniţi de trei parlamentari, Traian Dobrinescu, Varujan Vosganian, G. Ştirbu, ar fi rezolvat precaritatea financiară a presei literare. Norocul nostru a fost doar pe jumătate. Legea a trecut prin Parlament, a fost aprobată, dar nu a mai fost promulgată de Traian Băsescu în ultimele zile ale mandatului său. Cauza? Contestarea Legii ca discriminatorie de către revista Contemporanul. Ideea europeană. Acestei revistei nemulţumite i s-au alăturat alte publicaţii, fie total nemotivat, ca Secolul XXI, fie văzându-se involuntar asociate contestaţiei, ca revistele Familia sau Poesis, care sunt în grija consiliilor judeţene... Argumentul contestatarilor, nume de prim-plan ale culturii? Nu au fost repartizate subvenţiile în mod egal tuturor publicaţiilor culturale, revistelor ce fac sau nu fac parte din Alianţa naţională a uniunilor de creatori, ANUC. Contemporanul. Ideea europeană nu este înscrisă în ANUC, această uniune de uniuni ale creatorilor de artă, scriitori, muzicieni, plasticieni. Numai ANUC-ul figurează în motivarea Legii propuse. Dar nici revista prozatorului Nicolae Breban, nume binecunoscut şi preţuit, nu ar fi rămas nesubvenţionată, prin pomenita Lege. Doar că ar fi primit ceva mai puţini bani decât alte reviste cuprinse în cadrul ANUC. Deci, spun contestatarii, Legea nu este corectă pentru că repartizarea sumelor este discriminatorie. Aşadar, Legea nu trebuie promulgată în această formă. Şi nu a fost. Mai binele s-a dovedit, încă o dată, duşmanul binelui. Nimeni nu a luat nimic, deocamdată.

Legea Timbrului literar a fost şi ea amplu comentată, pe bloguri, în articole polemice, sau la postul Realitatea TV. Contestată de unii colegi ai noştri, editori cu impresionante rezultate manageriale, ea nu a trecut de Comisia de cultură a Parlamentului. Criticată de mulţi inşi, frustraţi de neprimirea lor în Uniunea Scriitorilor, oameni violenţi verbal, dar în afara informaţiei reale, Legea a ajuns calul de bătaie al unui segment al populaţiei care nu se prea omoară cu cititul, deşi clamează scumpirea cărţilor, pe care nu le cumpără (judecând după limbajul frust şi schematic folosit). Vorbesc despre acuzele ,,urechiştilor” de pe bloguri, ,,indignaţii civici de serviciu”, care dorind să se afle şi ei în treabă, înjură noua lege ca pe una a spolierii consumatorilor de carte, când ea ar fi oferit, de fapt, o gură de aer întremător culturii contemporane. Dacă se va aplica Legea din 1994, prevăzută cu sancţiunile necesare aplicate rău-platnicilor de timbru literar, avem speranţa că lucrurile ar putea funcţiona, nu perfect, dar, oricum, ceva mai bine în ceea ce priveşte revistele de cultură.

Un alt val de contestaţii a venit după acordarea premiului naţional Mihai Eminescu, ediţia 2014, poetului Gabriel Chifu. Contestarea vehementă a opţiunii juriului, format din profesori universitari eminenţi, şi acuzele de amestec în jurizare formulate împotriva lui Nicolae Manolescu au atins cote inimaginabile. Nu a folosit, cred, nimănui polemica iscată, premiul a fost acordat, juriul a răspuns, deşi nu era obligat, întrebărilor adresate de contestatari. S-a produs însă o fracturare a vieţii literare, o dezbinare. Cui prodest? De aici a început un rechizitoriu al conducerii Uniunii Scriitorilor, unii cerând suprimarea sa, iar ,,indignaţi civici de serviciu” ameninţând cu DNA-ul. S-au formulat, în siajul inflamării, propuneri absurde ca interzicerea premierii tuturor membrilor cu o funcţie în Uniune, de la preşedintele ei la nivelul preşedinţilor filialelor din ţară. Un fel de răsturnare bolşevică a unei generaţii literare, cu presupuse puteri oculte şi privilegii secrete, în favoarea unor tineri merituoşi, dar nemulţumiţi de rolul lor prea puţin decizional. S-a uitat că toate funcţiile de conducere au fost câştigate prin alegeri democratice. Schimbarea statutului Uniunii nu a fost contrazisă atunci de niciun membru. O luptă pentru autoritate critică, pentru imaginea profesional-socială, pentru impunerea personalităţii se dă de o vreme în ,,breaslă”. Lucru firesc, cu condiţia respectului reciproc. ,,Timpul nostru a sosit, al vostru s-a încheiat!” este subtextul polemicilor. Noi vom fi mai drepţi decât voi, mai corecţi. De aici, cererea publicării rapoartelor de activitate administrativ-financiare, dorinţa de a se verifica corectitudinea cheltuielilor făcute, a surselor de venituri, a proiectelor, lista beneficiarilor indemnizaţiilor de merit. Toate documentele financiare vor fi comunicate la următoarea adunare a Consiliului Uniunii Scriitorilor, dar tonul imperativ folosit de ,,reformiştii Uniunii Scriitorilor” nu e unul deloc colegial, dimpotrivă, inchizitorial. Jignitor prin insinuarea existenţei unui plan de devalizare a instituţiei. S-ar putea ca analizele cerute ultimativ să constate sărăcia lucie, drapată cu demnitate, a breslei. Frigul din această iarnă de pe coridoarele sau din majoritatea birourilor din casa Vernescu a fost grăitor, la fel neplata timp de câteva luni a salariilor angajaţilor Uniunii Scriitorilor. Cât despre preşedintele Uniunii Scriitorilor, nu ştiu pe altcineva care să fie ales şi care să aibă priceperea lui de a obţine, de la câteva guverne, sumele necesare pentru apariţia revistelor literare.

Legea subvenţionării revistelor va fi, nădăjduim, promulgată în această primăvară de noul preşedinte, Klaus Iohannis. Dezbinarea noastră poate se va mai calma, dar amărăciunea va persista, nu mai avem sentimentul de fraternitate pe care-l aveam înainte. Despre necesitatea ajutorului financiar acordat revistelor din România, parte a culturii naţionale, a scris de câteva ori clar, argumentat, noul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu, un semn bun de reală deschidere spre doleanţele celor care fac azi cultura vie.