Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lumea în mai multe viteze

        de Ştefan Vlăduţescu

Dintre puţinii dramaturgi tineri ai Olteniei actuale, Cornel Mihai Ungureanu este cel mai talentat. În plus, în raport cu altitudinea estetică a pieselor de teatru din volumul Soţii, prietene, amante, pe el se poate miza că va fi şi mai mult de atât. Am spune că ascensiunea sa se poate baza pe două calităţi ale teatrului pe care îl scrie: strălucirea replicii şi forţa internă a dramei. Parcă îmbinând aceste două criterii, cele trei piese sunt distribuite parcă în ordine valorică descendentă: Ultimul dans al libelulei, Soţii, prietene, amante, Familia Roseti trece la ora de iarnă. Este vorba, în concret, de trei drame bine conturate, modulate de inflexiuni psihice apăsătoare. Temele ce concură la generarea tensiunii dramatice sunt timpul şi moartea, iubirea şi singurătatea, cinstea şi trădarea. Principalele probleme din gândirea timpului şi a vieţii le reprezintă boala şi moartea. În mod analog, aporia critică din gândirea iubirii o constituie singurătatea. Dificultatea decisivă în gândirea onestităţii şi a curajului se regăseşte în ascundere, vinovăţie şi trădare.

În Ultimul dans al libelulei, Isabela (studentă de 22 de ani), suferind de o boală gravă, vine într-un azil de bătrâni pentru a se remonta. Aici îşi trăieşte ultima săptămână de viaţă. Zile de-a rândul, de la fereastra spitalului i-a scrutat pe bătrânii din azil; prin lunetă, de la distanţă, i-a văzut trăind confortabil şi liniştit. I-a numit „oamenii fără timp”. I-a văzut că stau de vorbă sub un nuc şi a încercat să-şi închipuie ce vorbesc, ce intrigi ţes, ce poveşti trăiesc. Ea intră în azil sub legenda că este studentă la regie şi doreşte să le filmeze viaţa curentă pentru un reality show. Aici, fiind aproape, înţelege că cei pe care îi evaluase ca „oameni fără timp” sunt fiinţe însingurate, dureros marcate de timp şi înfricoşate de moarte. Pricepe că, înainte de toate, axiomatic, toţi „suntem singuri, singuri, singuri”. Oamenii sunt singuri şi fără timp: „Nu mai am timp”, exclamă madam Fitil (50 de ani, infirmiera azilului), „Doar timp nu avem”, concluzionează Isabela. Doamna Păsărel (84 de ani) a citit într-o revistă c㠄libelulele trăiesc cel mult câteva săptămâni”, la fel şi licuricii. În plan imaginar, susţine Isabela, femeile sunt libelule, iar bărbaţii sunt licurici. Sanda (69 de ani) introduce interogativ ideea că licuricii şi libelulele se salvează prin lipsa de conştiinţă a timpului: „Oare licuricii şi libelulele ştiu că au atât de puţin timp?” Conştiinţa timpului se află la originea fricii de moarte. „S-a dus viaţa noastră”, i se adresează Sanda doamnei Păsărel. Pe aceasta o apucă plânsul: „Sunt bătrână, singură, şi mi-e frică de moarte de mor! (...) Noru-mea îmi spune ce înmormântare frumoasă îmi va face. (...) Dar eu nu mă gândesc să mor! Nu mă gândesc să mor!” Babi (70 de ani) a resimţit din vreme presiunea timpului şi afirmă: „De mic am fost supărat pe Dumnezeu că oamenii îmbătrânesc”. Isabela este bolnavă şi singură. Iubitul a părăsit-o când a văzut ce înseamnă boala. Ea a creat un scenariu neonest şi îi face pe bătrâni cobai în propria ei suferinţă. Sanda observă: „Fata asta ne ascunde ceva!”

Toate personajele lui Cornel Mihai Ungureanu simt că există două lumi: una reală şi alta imaginară. Thora din Soţii, prietene, amante recunoaşte: „Refuz prezentul. (...) Nu înţeleg nimic din real”. Ea trăieşte în trecut şi imaginar, îi este dor de trecut şi de „viaţa (...) perfectă, imaginar㔠de acasă, din oraşul natal. Eroii conştientizează că trăiesc o viaţă compusă din două vieţi sau din două planuri: „un plan metafizic” şi „unul realo-domestic”, cum spune aceeaşi Thora. Singuri, însinguraţi şi trişti, oamenii pieselor lui Cornel Mihai Ungureanu găsesc modalităţi de a se salva cumva în ambele planuri. În plan real se salvează prin idealul c㠄trebuie să rămână ceva în urma mea” (cum afirmă Isabela). O salvare în cadrul realului o constituie călătoria, excursiile, ieşirile. Pictorul Mihajlo (din Soţii, prietene, amante) năzuieşte să se salveze printr-un tablou în care „să dezvăluie ceva din ceea ce ascundem”. Imaginarul este planul marilor salvări. Toţi eroii se salvează cumva prin trăirea estetică (ascultă muzică, privesc filme, fotografii, urmăresc emisiuni TV etc.), prin evadarea în trecut, în amintire, prin reverie şi vis.

La modul general, fiinţa umană este o fiinţă narativă. Un mod paradoxal de a se salva al personajelor este acela de a povesti. Când vorbesc, personajele sunt în real prin actul de a povesti şi în imaginar prin conţinutul povestirii. Aici, după cum observă şi prefaţatorul cărţii, poetul Nicolae Coande, se vede „mâna prozatorului Cornel Mihai Ungureanu”.

Cornel Mihai Ungureanu scrie un teatru de clasă. Dramele sale sunt coerente şi coezive, transmit impresia de realitate estetică bine întemeiată. Dincolo de cele citate, mai luminăm câteva replici memorabile: „N-am nicio părere. Sunt Elveţia!” (doamna Păsărel), „Ora asta parcă nici n-a existat” (Ana), „Ţi s-a întâmplat să iubeşti pe cineva doar o secund㔠(Ana).




© 2007 Revista Ramuri