Poetica femeilor voluminoase, scrisă de Dumitru Ungureanu, nu este un tratat despre esenţa şi istoria feminităţii, ci despre misterul şi voluptatea femeilor cu forme pline. Avem de-a face cu un roman şi nu cu un studiu, dar un roman din care senzualitatea, sexualitatea, iubirea în aspectele ei inefabile sau extrem de condimentate nu lipsesc. Se merge până la scene tari cu perversiuni şi un limbaj dezgolit de pudoare şi prejudecăţi. E prezent misterul şi voluptatea feminină, alături de cea masculină, dar nu din perspectivă ştiinţifică, ci din perspectiva vieţii trăite.

Povestea începe cu destăinuirile personajului principal masculin, Adrian Banu. Acesta simte la o petrecere nevoia să-şi povestească viaţa unui invitat; mai mult, invitatul-martor este chiar autorul, care dă o formă mai potrivită, cizelează şi dozează misterul spunerii. Acest amănunt de construcţie romanescă îl aflăm spre finalul romanului din Epilogul Auctorelui: „Previzibil sau nu, Adrian Banu se eliberase de sub tirania mârşăviei sale. Slobod, putea hoinări lejer pe căile bătute ale lumii şi/sau literaturii. Eu, Auctorele, cu povara în cârcă şi cu grija (de?) literaturizării, vibram de neputinţă, furie şi resemnare. Neputinţă – că nu pot face o istorie vie, credibilă, închegată estetic. Furie – că mă lăsasem înşelat şi mă pricopsisem cu faptele individului, de care – ca să scap – trebuia să fac penitenţă publică prin scris, şi deci să-mi asum o porţie zdravănă din acele fapte ignobile, fiindcă scrisul la persoana I, singular, trimite imediat cititorul cu gândul la...” Deci aici, prin acest exemplu, se pot observa intenţiile unei strategii, cuvântul poetică nu este chiar întâmplător. Avem de a face nu cu nişte principii ordonatoare, ci cu dezvăluirea facerii propriu-zise a textului, aşa cum şi cu viaţa reală, transpusă în text, se întâmplă la fel, vedem drumul de la chimia unui cuplu ce rezonează şi e împlinit erotic, la degenerare, la perversiune şi apoi la crimă.

Descoperirea este cuvântul cheie al primei etape din viaţa cuplului format de Adrian şi de iubita şi mai apoi soţia sa Anca: „Descoperirile... ştii perioada când corpul tău se îmbibă de mireasma corpului partenerului, când fiecare porţiune a pielii, fiecare cută şi curbură, fiecare secţiune a cărnii constituie o surpriză şi-o sursă de împlinire...” . Urmează apoi etapa în care cuplul are nevoie de ceva mai mult, în care atracţia fizică, sexualitatea, erotismul trebuie să servească unui scop mai înalt, unei alte raţiuni.

Neputându-se împlini prin maternitate şi în căutarea de altceva, cuplul Anca - Adrian aduce în viaţa lor conjugala o a treia persoana, pe Doina. Aceasta se insinuează treptat în viaţa celor doi. Este mai întâi prietenă cu soţia lui Adrian, legătura celor două se dovedeşte nu tocmai inocentă, a unei simple prietenii, de aici legătura cu iz de lesbianism se transferă într-un trio ce pare să funcţioneze spre satisfacerea părţii masculine: „Că se întreceau care să mă cedeze una alteia, că se străduiau să-mi împlinească toate voile şi nevoile, că umblau ca pe vată când eram obosit şi câte altele... Amândouă aveau aceleaşi preferinţe la pat, amândouă obţineau orgasmul în acelaşi fel, şi în aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră, mă expediau dintr-un apartament în celălalt, încât ajunsesem să doresc – maximul de perversiune – să le am în acelaşi pat, ca să nu mai alerg de colo-colo, deşi deplasarea era o necesară aerisire şi o minimă refacere. În fine, ce s-o mai lungesc, încântarea dintâi a lăsat repejor loc rutinei.”

Din acest punct orice şansă de salvare a relaţiei nu mai poate fi întrevăzută, iar crima începe să fie previzibilă, victima nu poate fi Doina, cum nici o relaţie cu ea, de pe premisele la care s-a ajuns, nu e posibilă, cu toate că aceasta va aduce pe lume copilul lui Adrian. Crima e de aşteptat, e anunţată la un moment dat premonitoriu de Anca, iar legătura ei cu Adrian e mult prea viscerală pentru ca povestea să se soluţioneze prin ignoranţă, uitare, resemnare. Însă crima, nici măcar ea, nu reprezintă sfârşitul definitiv şi violent. Nevoia ulterioară de confesiune, ca raţiune a întregului roman, dovedeşte o dorinţă încă latentă de ordine, poate se vrea a se restitui o oarecare logică şi demnitate conştiinţelor tumultuoase şi viscerale ale acestui roman.