Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Se încarcă bateriile

        de Horia Gârbea

După trei ani cu cărți grase 2004-2005-2006, un reflux era inevitabil. 2007 este probabil unul de încărcare pentru producția ulterioară. Cine nu a scris măcar un roman între 2004 și 2006? Versurile au avut și ele parte de volume remarcabile. Chiar și teatrul, iar în critică am consemnat Istorii ale literaturii române.

Acum, în 2007, spre final de an, putem consemna puține apariții de vîrf. La poezie recolta mi s-a părut chiar foarte săracă. Aș menționa un volum bun al lui Viorel Lică, o revenire în poezie a lui Marius Stănilă și cam atît. Tot la proză am stat mai bine. În fruntea ierarhiei aș situa două romane de facturi diferite: Antoniu și Kawabata de Iolanda Malamen și Obsesia de Emil Mladin. Un al treilea îmi vine în minte dar nu-l pot menționa pentru că nu mă lasă redactorul șef al publicației! O mențiune obligatorie pentru romanul lui Dan Perșa Cu ou și cu oțet. Interesante au fost și romanele lui Gelu Negrea și Adrian Frățilă. A fost, în materie de vânzări, anul lui Orbitor III, carte care nu m-a impresionat prin valoare.

Un alt best-seller, acesta valoros, a fost o carte de Convorbiri cu Octavian Paler a lui Daniel Cristea-Enache, volum testamentar al venerabilului romancier, apărut îndată după dispariția sa. Mai trebuie amintit volumul de eseuri atipice Înaintînd mascat de Adrian Mihalache.

Finalul de an și Tîrgul de Carte Gaudeamus mai pot produce surprize. Aștept cu interes romanul lui Varujan Vosganian din care am citit fragmente. Mi-au scăpat, recunosc, două cărți cu presă bună de Ioan Lăcustă și Ruxandra Cesereanu.

La dramaturgie, gen deseori uitat, nu aș vrea să se treacă ușor peste volumul lui Emil Mladin, Avenida Populista în care e o piesă foarte bună, Cașalotul. Nici peste cel al lui Pașcu Balaci.

Cîteva monografii dedicate unor autori români atrag atenția. În special debutul Crinei Bud cu volumul despre A.E. Baconsky. În rest, culegeri de articole obișnuite. Au fost destule reeditări și antologii de autor, dar puține opere noi. O culegere remarcabilă: 27. Poezie de București, completată cu un CD cu clipuri excelente marca TVR Cultural, un proiect al Asociației Scriitorilor București coordonat de Dan Mircea Cipariu cu finanțare de la USR și Primăria Sectorului 2 București.

În concluzie: mulți autori cu o cotă bună au avut un an mai discret. Probabil își adună muniția și vom avea un 2008 fulminant, ce să mai zic de 2009!

Sex-crime la pușcărie

 

Debutul tîrziu al lui Emil Mladin, la 40 de ani, e justificat de faptul că înainte de 1989 cărțile sale n-ar fi putut apărea. De atunci însă, prozatorul, afirmat mai de curînd și ca dramaturg, a parcurs un traseu impresionant, jalonat de opt romane și trei volume de teatru. Pe tot acest parcurs, Emil Mladin și-a consolidat un tip de proză ușor de recunoscut: drame contemporane, exclusiv masculine, personaje complexe, croite fără idealizări, înfrânte în general de viață, de o realitate credibilă în absurdul ei, de alte personaje, puternice dar unilaterale, strivitoare pentru orice oponent mai delicat, mai dubitativ.

Această matrice tematică este regăsită și în foarte recentul roman Obsesia pe care Emil Maldin îl publică la Cartea Românească, unde apar în ultimii ani, unul după altul, romane tot mai multe, mai diverse dar aproape toate de o calitate indiscutabilă. În Obsesia, damnarea eroului e dublă în cele două părți asimetrice ale cărții. Căci el cade din răul unui mediu trivial, dar încă tolerabil, în mult-mai-răul pușcăriei. A doua crimă e mai temeinic justificată decît prima. Și e crimă cu adevărat căci la prima, ghinion pînă și în damnare, uitase să apese pe butonul care scotea lama cuțitului și era pasibil de șapte ani pușcărie pentru o simplă lovitură cu mânerul.

Personajul central, poetul foarte talentat Sorin Clejan, este unul din  familia Părintelui Mavrodin, al Haimanalei, al personajului central din Pedeapsa. El nu e mai slab sau mai închipuit decît alții. Are însă ghinionul unei neveste tiranice (Clara trimite prin nume și la... Vlaicu-Vodă) dispusă să îl ridice pentru a-și măguli orgoliul dar gata să-l umilească și să-l înșele fără scrupule găsind că e normal să îl „țină din scurt” ca pe un animal domestic.

Relatarea la persoana întîi, din perspectiva lui Clejan, ca și în Pedeapsa, mărește tensiunea acțiunii. În plus Mladin are un „auz” foarte bun, de prozator care a trecut prin medii multe și a reținut nuanțele limbajului. Narațiunea are și suspans și culoare. Deși mai scurtă de aproape două ori, e mult mai densă, mai puternică partea a doua, povestea detenției lui Clejan de la arestare până la uciderea violatorului său, „Făt-Frumos”, spaima închisorii, care îl „iubește” și îl apără („fata lu’ tata”) de agresiunea altora. Abundă „scenele tari” neîntâlnite în literatura despre închisori de la noi. Văcăreștii din Groapa și pușcăriile lui Petrini din ultimul roman al lui Preda par pensioane de domnișoare. Dar ele n-ar avea valoare fără contrastul dintre ucigașul din greșeală Clejan și lumea în care a nimerit după un preludiu semnificativ în mahalaua lui din prima parte. Semnificative sînt reacțiile oamenilor legii care, în redusa lor pricepere, caută să îl protejeze pe „profesor” și „poet” cît îi lasă legea și mintea. 

Emil Maldin practică un „stil al lipsei de stil”. Acest lucru e perfect credibil pentru că avem perspectiva unui om ultragiat care nu poate să-și manifeste sensibilitatea ci relatează febril, angoasat, comportist. Oricum ar fi, Obsesia lui Mladin pentru tipul său de narațiune este la fel de puternică precum obsesia ratării la personajele sale. Prin exersarea repetată a talentului său pentru acest tip de subiecte și de personaje, prozatorul poate căpăta fără dubii titulatura de maestru. Cititorii au de ce să îi caute romanul.

Superba ușurătate a eseului

Deși om încă tînăr,  Adrian Mihalache este departe de a fi un „om recent”. Dimpotrivă, el este un renascentist sadea. Profesor de fiabilitate la Electronică, bursier Fulbright și exeget în ciber-cultură, dramaturg și cronicar teatral nelipsit de la premiere, arbitru al politeții și al conversației, inteligență sclipitoare completată cu o informație temeinic asimilată, tată și, mai nou, bunic exemplar, Adrian Mihalache este un personaj pe care cine nu l-a cunoscut trebuie să se grăbească a-l cunoaște.

Prilejurile nu lipsesc pentru că profesorul este o prezență ubicuă. Dar cel mai lesne este pentru oricine să îl cunoască pe redutabilul eseist și om de cultură enciclopedică parcurgînd volumul lui de curînd lansat: Înaintînd mascat (Ed. Curtea Veche). Subtitlul vă va deruta doar o clipă: „eseuri frivole”. Îndată ce veți trece de paginile de gardă veți constata că vă aflați într-o densitate de informație și de trimiteri, de intuiții și aluzii în care nu e nevoie să înotați, căci vă ține la suprafață ca Lacul Sărat.

Dar vă veți aminti desigur că știm de la Al. Paleologu  ce vasăzică frivolitatea. Ea vine din latinescul friare (delicatețe, ușurătate). Disocierea și analiza, simțul nuanțelor, subtilitatea și dialectica sînt așadar frivole. Filosofia, spune același Paleologu, e frivolitatea însăși. Unde nu e frivolitate nu e nici spirit!

Aș spune, ca să nasc o vorbă de duh, că Adrian Mihalache e prea inteligent pentru a fi filosof și prea filosof pentru a nu fi frivol, în sensul de la Paleologu, firește. El înaintează mascat pentru că poartă masca adecvării și de aceea scrisul lui nu plictisește, ci interesează de fiecare dată, indiferent de materia la care se aplică. Titlul îl găsește eseistul într-o formulare ambiguă a lui Descartes: „Larvatus prodeo”. De ce se masca autorul Recursului la metodă? Poate pentru că rațiunea pură înseamnă adecvare? Adrian Mihalache face mai multe ipoteze seducătoare în eseul său despre pierderea primului plan de către rațiune și raționament științific.

În orice caz, „măștile” lui Adrian Mihalache sînt purtate cu grație venețiană și rigoare carteziană. Pentru orice intelectual, indiferent de domeniul în care profesează, toate textele din volumul care, zic eu, încununează opera scriitorului, lectura textelor lui Mihalache este o delectare. Până acum domeniul său predilect de manifestare ca eseist a fost arta teatrală în care a acționat și ca autor de texte. Desigur, eseurile teatrale aveau multiple conexiuni cu toate zonele culturale. Acum sfera sa de cuprindere se lărgește însă hotărâtor. Specia eseului are puțini creatori pur-sînge la noi pentru că eseiștii oscilează între superficialitatea care captează rapid atenția publică și texte docte, doldora de repere bibliografice și morgă academică. Adrian Mihalache găsește în schimb dozajul just oferind părți egale de delectare și de instruire, de îndrăzneală absolută ca și de sprijin pe referințele culturale.

Concluzia este simplă: citiți și vă bucurați!

© 2007 Revista Ramuri