Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Din memoria revistei Ramuri

        

Marin Sorescu

şah

Eu mut o zi albă,

El mută o zi neagră.

Eu înaintez cu un vis,

El mi-l ia cu războiul.

El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc un an la spital.

Fac o combinaţie strălucită

Şi-i câştig o zi neagră.

El mută o nenorocire

Şi mă ameninţă cu cancer

(Care merge deocamdată în formă de cruce)

Dar eu îi pun în faţă o carte

Şi-l silesc să se retragă.

Îi mai câştig câteva piese,

Dar, uite, jumătate din viaţa mea

E scoasă pe margine.

„O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul”

Îmi spune el.

Nu-i nimic, glumesc eu, fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii,

Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi

Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară şi continui partida.

(Ramuri, nr. 1/ 1964)

Nora Iuga

Femeie şi bărbat

Eu port soarele-n pântec;

Mâine se-mplineşte sorocul

şi nasc.

Umbra ta

e mereu pe urmele mele

împreună cu luna

care

i s-a furişat sub frunte

ca un vis ascuns.

Mâine ferestrele

se vor deschide

ca nişte uriaşe flori

de sticlă

şi oamenii vor strânge-n ulcioare

un vin de lumină

şi un vin de noapte.

Şi în ceasul albastru

când noi ne-ntâlnim

la răspântia serii,

mâinile lor

se vor căuta

îmbătate de dragoste.

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 4/ 1966)

Vintilă Ivănceanu

Şi tu

scumpocând veşmintele pică de pe noi

ca la inaugurarea statuilor pânzele de sac

mi-e ruşine cât pot să fiu de gras

şi tu observi, bineînţeles

şi mă iubeşti în continuare

Tâmplar

destul ne-am iubit

nu ţi se pare

că eşti urâtă

poftim bani

vezi când te duci la piaţă

cumpără-mi şi mie un pachet de ţigări

până când te întorci

voi tăia patul

în două

(Ramuri, nr. 7/ 1966)

Virgil Mazilescu

mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată

aşa după cum este

obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi

pot să spun că m-au întâmpinat cu un tulbure salut

cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut

mâncau

ce să facă

dar mai târziu m-au învelit într-un ziar

şi neatenţi m-au pierdut pe mare

ce să facă şi ei

visaseră trei zile şi patru nopţi

insule cu neveste frumoase

şi nevestele se ştie sunt ca sufletul

dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui

despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă

ce să facă şi ei

prietenii

ioanamaria şi lacrimă unitară a zeului

ioanamaria şi lacrimă unitară a zeului

ioanamaria şi suflet de patru săptămâni

plânsul meu încâlcea pădurile

prin nordul acelei moldove cu păduri

cu păduri din nou cu păduri pentru totdeauna

lacrimă unitară a zeului ioanamaria

suflet de patru săptămâni ioanamaria

plânsul meu cum încâlcea pădurile

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 8/ 1966)

Mircea Ivănescu

Biografii imaginare

Mopete iese seara în gradina oraşului, sub munte,

să-şi plimbe un câine de aer – câinele lui personal –

aşa cum alţii au viciul lor propriu, şi stau să se încrunte

în jurul lui. Aleea de sub munte se face un bocal

cu peştişori aurii înotând nevăzuţi în jurul lui,

al lui Mopete. Câinele lui urcă prin pietre –

Mopete îl las㠖 el se gândeşte la lucrul lui

ca şi pânza Penelopei, mereu sfâşiată lângă vetre

mereu căutate, şi stinse, şi iarăşi. Câinele stă

uneori la copaci. Mopete, absent,

aşteaptă. Şi mai târziu, din acest lent

urcuş pe alee cu un câine de aer are să

rămână pentru vreo făptură urcând

urma lui Mopete, a câinelui, dansul lor blând.

*

Citind un roman poliţist, cu ninsoare şi vânt

care împroaşcă zăpada în geamuri, şi noapte cu ţipete

din galeria spre care urca scara de lemn, troznind când

se reped bărbaţii şi se împiedică de cadavru – citind asta, Mopete

îşi aduce aminte că a intrat şi el într-o casă

demult, şi holul cu panouri de lemn era înalt,

şi scara de lemn urcând în umbre ocolite spre celălalt

etaj, unde Mopete îşi închipuia o făptură cu mâini de sidef

pieptănându-se încet şi prelung la flacăra lumânării.

Trecerea lui Mopete prin casa aceea în vremea de iarnă

a fost totuşi real㠖 (Mopete îşi spune uneori – „iar mă năpădesc aducerile aminte. Înserării

de atunci, de sub munte, trebuie să mă împotrivesc”!)

Mopete citeşte un roman poliţist, cu surâs nefiresc.

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 12/ 1966)

Ştefan Aug. Doinaş

Cuvântul lapidat

Ai zis: – „O, nu!”, – şi am ucis cu pietre

acel cuvânt, aşa cum sunt ucişi

cei care profanează sfinte vetre

zeieşti, sau marii ucigaşi, proscrişi,

care se-ntorc pe-ascuns la locul unde

au săvârşit omorul, şi – târziu, în noaptea care încă îi ascunde –

li se aprind în trupul străveziu

păcatele, şi ard, şi câinii-i latră,

şi brusc se face ziuă-n jurul lor,

şi un criminal ca ei,

cu-ntâia piatră,

stârneşte răzbunarea tuturor:

morman de marmură înmărmureşte

deasupra trupului lovit, precum

cu pietre grele spaima mea striveşte

acel cuvânt al morţii,

chiar şi-acum

când poate l-ai uitat şi când cuvinte

mai vinovate, cu pumnale noi,

rănesc tăcerea sfântă şi fierbinte

lăsând-o totuşi vie între noi.

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 5/ 1967)

Mircea Ciobanu

Apa-morţilor

Cerul dospeşte amiază în pietre şi ramuri,

caprele bat răzleţite cărările,

Făt-Frumos îşi sloboade calul din hamuri

şi platoşa îi căzu lângă ape şi încălţările.

Aşa urcă tulburată pe ghizdul fântânii

să-i sărute bărbatului buza văpaie.

Şi coborî nefiresc, dintr-un vis din bătrâni,

cu o amăgire mai mult Cosânzeana bălaie.

Era ca o sete de scrum,

ca o apă a morţilor cum

luneca fără umbră spre crai,

şi, verzui,

ochiul fântânii

i-ascunse zânei obrazul

cum privea îndelung spre zbaterea lui.

– „Făt-Frumos, eşti acum de văzduh,

ci cuprinde-mi văzduhul făpturii de zână.

Tu nu ştii că o dată cu apa de cer ţi-ai băut

pământeasca ta umbră căzută-n fântână?

O, în răstimp, în ţinutul cu zile şi nopţi

cocorii cu strigăt

nestatornic au dus

o mie de primăveri trecătoare

spre îndepărtatul apus.

Numai aici a zvârlit cineva

Soarele-n cer ca o apă stătută;

Undele-i nasc ore mari în amiaza de vară,

ore mari cât hotarele

unui vis în afară de bine şi rău, în afară.

Făt-Frumos, dacă visul acesta

n-ar creşte ca-n somn ireal,

tot ar ajunge, tot ar ajunge

să i se bată rotundă o oră de mal.

Apa ţării, Făt-Frumos, e moartă...

Intră pe poartă, iubitule, intră pe poartă”.

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 1/ 1968)

Leonid Dimov

Destin cu fluturi

Pe vasul alb în care stăm de cart

Să trecem prin Caribdeşi Bizerte,

Avem mantile negre de brocart

Şi conice tichii de fosfor verde

Gelatinos meleag cu crabi incluşi

Tăiem, prea calmi în lunecare, pontul

Şi fiecare ne vedem din uşi

Cum mestecăm în iris orizontul.

În ochi ne joacă-n cioburi vineţii

Vechi caldarâm de porturi plutitoare

Şi gem otgoanele din prăvălii

Cu marfă galbenă pentru vapoare.

Am cumpărat din ele plase moi

Aidoma, ovale, de mătase

Să prindem fluturii de noapte, goi,

Din insule cu pajişti misterioase.

Vom strânge mânătărci şi hribi zbârciţi

Cu pălăria luminând sfioasă

Cărări, la poale de eucalipţi,

Ducând, în taină, pân’la noi, acasă.

Acolo vor privi mulatri buni

La punctul ce ne va rămâne faţa,

Iar fluturii vor deveni păuni

Şi vor ţipa-n grădină, dimineaţa.

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 2/ 1968)

Geo Dumitrescu

Biliard

Lui Eugen Jebeleanu

Frumos e jocul de biliard!

Îmi iau capul şi-l aşez pe masă.

E un cap detaşabil. Îl lovesc cu tacul.

Îl lovesc încet şi mai tare, trimiţându-l

de-a dura

spre bila adversarului,

care are întotdeauna un punct negru.

Bila aleargă, şi-a pierdut nemişcarea,

singurătatea...

Dar nu-i de-ajuns

să loveşti bila celuilalt

punând-o în mişcare pe toată întinderea mesei

trebuie să găseşti bila roşie, stârnind

o mişcare puternică, a tuturor, –

numai atunci ai să poţi câştiga

patru puncte,

cele patru puncte cardinale.

Nu lovi tare, prea tare: bilele

pot sări de pe masă şi vei pierde un timp

şi poate o parte din puncte...

Hai să jucăm biliard! După fiecare partidă,

toate lucrurile din jur par legate mai bine

în sensuri comune, toate aleargă, aleargă,

într-o mişcare liberă, planetară,

căutând bila roşie.

Frumos e jocul de biliard!

Se poate juca şi cu vorbe

sau cu stele,

cu bile negre şi bile verzi,

se poate juca şi cu gânduri, albe, albastre,

dar totul e să găseşti bila roşie,

inima jocului,

ce leagă mişcările singuratice într-un acord

fără de care nu poţi câştiga

cele patru puncte.

Haideţi la biliard! Când lucrurile

încetează să mai aibă un înţeles,

o legătură,

mă duc să joc biliard

ca să pot pricepe lumea.

Îmi iau capul şi-1 aşez pe masă.

E un cap detaşabil, din fericire.

Şi numai cu el pot să joc,

să găsesc bila roşie care scapără,

Bila soare...

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 2/ 1968)

Petre Stoica

La fel ca atunci

Imaginea ta, blondă femeie din Hessen,

revine mereu, alternând

între soare şi negură.

Ţi-e faţa la fel ca atunci,

acoperită de umbra unei flăcări ascunse,

şi în timp ce gura ta melancolică rosteşte domol

cuvinte cu miez de zăpadă şi gin

sânii îţi cresc şi descresc –

la fel ca atunci;

dar inima lui Ulise tace

şi fruntea i se lasă uşor

pe un mormânt necunoscut.

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 4/ 1968)

Gabriela Melinescu

Zgomotoase verticale vii

Zgomotoase verticale vii

planete mari, impuse blocuri,

curgeţi voi, mârşave calorii

pe aceste minerale locuri...

Se petrece

muzici, funii răcoroase

sar pe trupuri, se dă mugur

Ca un craniu apărut

la fereastra fericiţilor mă bucur.

Am o piele rea de faur.

O monedă joacă peste lume şi ating

varul ei care creează

pe perete plante verzi de zinc.

(din Povestea vorbii, în Ramuri, nr. 4/ 1968)

Ileana Mălăncioiu

În dreptul sfântului

Din nou te-am aşezat aici pe scări

în dreptul sfântului Nicolae

acoperindu-l cu bună ştiinţă şi tronând

în locul lui peste odaie.

Dă-te jos din dreptul sfântului, te rog

tu mi l-ai atârnat în acest cui

şi mi-ai spus că poartă noroc fetelor sărace

şi-acum te-ai aşezat în dreptul lui.

I-ai acoperit cartea şi ochii

că numai ura lui desenată rău

se mai vede în noaptea aceasta

deasupra capului tău,

care se mişcă sub lumina ei

de parcă-abia acum învaţă cum s-o poarte

şi îmi spune ceva foarte neclar

cu limbă de moarte.

(Ramuri, nr. 3/ 1980)

 

Nichita Stănescu

Autoportret

Eu sunt ferestrele unui zid

care nu a fost încă

ridicat

Încordarea arcului

Pândeşti, încordezi arcul

şi tragi din faţă

ca să vadă că tu l-ai ucis.

Îi zmulgi sprâncenele şi i le azvârli

pe spinarea crivăţului

îi zmulgi arătătorul şi i-l azvârli

pe spinarea crivăţului

îi zmulgi jugulara şi i-o azvârli

pe spinarea crivăţului

Pândeşti, încordezi brusc arcul

şi tragi dintr-odată

direct în gura cu colţi de gheaţă

a crivăţului.

El se va încolăci

în jurul lui însuşi

şi va schimba sprâncenele

în aripi

degetul şi jugulara

în plisc şi în gheare

şi va naşte vulturul

Pândeşti, încordezi brusc arcul

şi săgetezi vulturul

Te uiţi să-l vezi căzând.

Atârni liniştit arcul şi tolba de umeri

şi pleci de unde ai venit.

(Ramuri, nr. 10/ 1980)

Ana Blandiana

Vorbe

Dar oare ce spun eu sunt vorbe

Şi, dacă-s vorbe, totuşi, ce-s?

Rotunde suprafeţi de sunet

Zimţate-n jur de înţeles,

Prin care gândul îmi respiră

Cum arborele viu prin frunze,

Zbătându-şi verde-n cer norocul

Al rădăcinilor ascunse

Încolăcite-n mâl şi râme,

Strângând cu spaimă-n braţe morţi,

Ca să înveţe din muţenia

Nerăsturnatei pururi sorţi

Tăcerea ritmică-a tulpinei

Vorbind prin frunze şi născând prin flori.

Dar dacă tot ce spun sunt vorbe

Nu e zadarnic să nu mori?

(Ramuri, nr. 1/ 1981)

Marian Drăghici

Poemul lui Gabriel

După o iarnă cu geruri mari plâng apele

în soare se deplâng.

Flaut dublu. Stea dublă. Unica răsucire

în somn – a inimilor

prea vioaie! Pe ape

a plecat fratele meu după o iarnă sticloasă.

Pe apele

cu mult pământ – un abur

însoţind Ia steaua dublă

flautul negru, dublu.

(Ramuri, nr. 12/ 1985)

© 2007 Revista Ramuri