Când literatura naşte o carte cum este MJC, este rost de sărbătoare, cu mare festin estetic, şi, deopotrivă, rost de tulburătoare mirare critică. După lectura celor cinci sute de pagini, mai că îmi vine să mă-ntreb, sub alibiul snobismului celui care aderă la „clubul imaginar Mateiu I. Caragiale” prin „cucernicia lecturii” („modern-laică”, după cum zice un alt Matei, cel Călinescu, în A citi, a reciti), dacă nu cumva Ion Iovan este trimisul autorului Crailor de Curtea-Veche în literatura română. Cum altfel putea rescrie „O lume pentru Mateiu” şi „Însemnările jubileului”? Înainte de toate, mai ales înainte de eventualele răspunsuri la astfel de întrebări, MJC, aşa-zisul „roman” al ultimului Caragiale, este o „relectură” de vocaţie şi o festivă invitaţie la re(re)lectura operei mateine. Acest aspect este unul esenţial. Într-un subtil discurs de istorie literară, derivat pentru început în hagiografie literară, Matei Călinescu constată că apariţia romanului Craii de Curtea-Veche a generat un adevărat „cult matein”, inaugurat de Ion Barbu încă de la începutul anilor 1930, prin „jocul onomastic/ encomiastic între evanghelistul Matei şi «scriptura» lui Matei (Caragiale): «Fiinţa noastră se clădeşte cu scriptura ta, Matei!»” (A citi, a reciti). Acest „cult profan, informal, prin definiţie restrâns, şi tocmai de aceea remarcabil” (ibidem.) a continuat şi în comunism, susţinut de acelaşi Ion Barbu, dar şi de un personaj, avangardist în toată regula, cum era Taşcu Gheorghiu, de pildă, care putea reproduce din memorie întregul roman al Crailor. Nereeditarea cărţii între 1945 şi sfârşitul anilor ’60 i-a sporit misterul şi aura ezoterică în rândul filologilor, între care se afla şi Matei Călinescu, el însuşi „apostol” matein. Potrivit criticului literar citat, „cultul” a părut să se dilueze odată cu intrarea Crailor… în programa şcolară şi cu poziţionarea sa pe primul loc în ierarhia romanului românesc din secolul al XX-lea. Acest ultim eveniment poate fi interpretat, însă, şi în altă cheie, conferindu-i romanului „o calitate pe care trebuie s-o aibă orice carte cu adevărat importantă, dar de acces dificil: relizibilitatea, acea forţă asupra imaginaţiei cititorului de calitate care-l face să vrea să recitească, să se simtă obligat să recitească şi să se simtă cumva vinovat dacă nu reciteşte” (ibidem.). În virtutea acestei calităţi, „scriptura” Crailor lui Mateiu este comparată de Matei, criticul, cu Ulise-le lui James Joyce. La consolidarea relizibilităţii contribuie decisiv MJC-ul lui Ion Iovan.

Format din două părţi, „O lume pentru Mateiu” şi „Însemnările jubileului”, MJC-ul este, în prima jumătate, o cartografiere a Bucureştiului interbelic în care „memoriile ultimului Caragiale” pot să „respire aerul fabulaţiei” prin plămânii personajelor I.L. şi Mateiu, cel din urmă uns narator de Ion Iovan în jumătatea a doua a cărţii. S-a scris deja foarte bine despre MJC (Gabriela Gheorghişor, Cristian Teodorescu, Andreea Răsuceanu, Marius Miheţ etc.), fiind evidenţiate tacticile narative, replierile în documentar şi istoriografie, incursiunile critice şi metacritice, măiestria combinărilor discursive etc. Este însă o carte primitoare, cu multe intrări şi ieşiri, fascinantă, voluptuoasă, ademenitoare, cu unduitoare forme istorice învăluite în dantelării stilistice de factură decadentistă. Evenimentele şi amănuntele istorice leagă şi deleagă fire narative dintre cele mai interesante şi bizare. Din jocurile politice descrise se înfiripă varii intrigi, dar Mateiu a fost un ghinionist în carieră şi totul rămâne, în această cronică a sa, la un nivel incert. Apropierea de personajul Mateiu se face mai ales prin relaţia cu I. L., cu amicii N.A. Boicescu (confident prin epistolar), poetul Adrian Maniu, şi el un dandy sadea, excentricul Bogdan-Piteşti, prin vocile unor contemporani preluate sub formă de citate etc. O întreagă reţea intertextuală irigă proza în linişte, fără să-l perturbe pe cititorul leneş, solicitându-l mult, în schimb, pe lectorul de profunzime şi pe hermeneut.

Foarte bine documentată, prima parte îmbină stări interioare cu scurte povestioare de un uriaş potenţial romanesc, petrecute la început de secol XX sau în fastuosul interbelic, adică în vremuri de un pitoresc pe care Ion Iovan îl amplifică prin stilul disimulat vetust şi estetismul scăpat de manierizare datorită luxurianţei lexicale, cu efecte autenticiste, şi datorită scriiturii penetrante. Spre exemplu, în relatarea datată 1905, după ce Mateiu este „izgonit” de I. L. de la reşedinţa din Berlin, se întoarce în oraşul de pe Dâmboviţa şi se lasă furat de evenimentele momentului; „Un fapt exotic era în desfăşurare: ziarul Universul descria etapele expediţiei trimise de Karol în Persia, pentru a i se înmâna şahului ordinul Steaua României în grad de Mare Cruce. Voiajul persic, început cu vaporul, continua la bordul a trei automobile decapotabile înţesate de bagaje, arme şi combustibil. Temerarele echipaje ale celor trei vehicule erau alcătuite din prinţul Bibescu şi tânăra Martha, cu care abia se căsătorise, prinţul Matila Ghyka şi diplomatul Stoicescu, de asemenea cu soţiile. La începutul verii aceştia ajung la Isfahan trecând peste Elbrus, apoi urmează cămilele unei caravane dincolo de ruinele cetăţii Alamut, coborând în deşertul sectei Asasinilor. Cam în acelaşi timp cu ducele de Abruzzi, care urca din marele rift african pe înaltele culmi Ruwenzori, la graniţa Ugandei britanice cu Congoul belgian, campând la cinci mii de metri deasupra lumii. Deasupra jalnicului Bucureşti”. Ion Iovan dezvăluie multe astfel de guri de mine pline cu nestemate narative care-şi aşteaptă romancierii. Autorul MJC-ului doar decorează cu ele viaţa lui Mateiu atunci când simte că aceasta lâncezeşte, însă, la o adică, ar fi unul dintre cei mai indicaţi să le dea viaţă şi realitate romanescă.

Conflictul cu I. L. Caragiale este una dintre temele centrale, cum era şi normal, ale primei părţi. Este când anecdotic, când grav, determinant, existenţial, plin de umor şi/ sau de umori dintre cele mai otrăvitoare. Naratorul primei părţi, doar aparent discret, îi ţine partea, prin implicite sau explicite semne de simpatie şi empatie, lui Mateiu. Memorabilă rămâne nota datată 22 iunie, 1912, ziua morţii lui I. L., care nu este iertat că-l privase de moştenire pe „bastard”: „Asta pierduse îndoliatul cu fular verde-galben: mulţumirea averii. Şi nu e dispus să treacă peste. «În carnetul său intim a scris, la moartea lui Caragiale, rânduri nereproductibile.» Rânduri furioase. Şterse, distruse de harnicii zapcii ai manuscriptelor române, pentru ca portretul lui Ion Luca să rămână «de manual». Mincinos, adică, precum istoria”. În acest conflict îşi are originea autoficţionalizarea mateină, întocmirea îndoielnicei genealogii care l-a determinat pe al doilea Caragiale să semneze Mathieu Jean Caragiale, comte de Karabey. Curată mistificţiune arborele genealogic pe care şi-l întocmeşte, în baza unor coincidenţe antroponimice, în complicitate cu naratorul şi cu un Ion Iovan care se eliberează de orice convenţie a criticii şi istoriei literare, după ce în 2002 acceptase rigorile scrierii monografice, publicând Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român.

Sunt multe de spus despre „O lume pentru Mateiu”, însă la fel de multe şi despre „Însemnările jubileului”. Pentru a face repede trecerea, mai trebuie adăugat că Ion Iovan nu numai că alternează discursul istoriografic cu cel critic, metacritic, cu unele pasaje de critificţiune sau ficţiune pură, ci îi şi induce cititorului deprinderea de a empatiza cu Mateiu. Cred că acesta este unul dintre marile secrete ale cărţii. Astfel, când trece la închipuitul jurnal din partea a doua, lectorul este deja pregătit să accepte noua convenţie narativă fără vreun scurtcircuit în lectură. Naratorul intră în oglindă, în timp ce personajul iese, lectorul nici nu observă, iar dacă o face, constată că totul e asumat şi la vedere: „Spre dimineaţă mă privesc în oglinda din capul scării: văd un sastisit ce împlineşte în primăvară jumătate de veac. Trebuie făcut ceva. Aera nova!”. Relatarea trece la persoana I, dar obsesiile rămân aceleaşi, stilul de asemenea, reflexia din oglindă fluidizează tranziţia. Mai mult, Ion Iovan îi atribuie lui Mateiu, spre finele cărţii, posibilitatea unei scrieri omoloage MJC-ului: „La întoarcerea acasă conversez cu Lebrun, rugat să caute date pentru o ipotetică biografie Hobriz; de fapt, pentru un fals jurnal al contelui – asta e intenţia mea de ultim moment. Mă amuză gândul că însemnările atribuite silezianului vor fi sucite şi răsucite pe toate feţele, vor fi luate drept varietăţi de epocă. Sunt curios ce material îmi va oferi Francis. Ar trebui să deschid eu însumi o foaie, să trasez câteva idei, să stabilesc direcţii, comportamente. Dar nu-mi stă capul acum la abstracţiuni preţioase, mintea mea caută ieşirea dintr-un real mărunt şi ridicol”. Acest refuz vine în prelungirea renunţării la scris, este refuzul „celui mai reacţionar scriitor român”, Mateiu I. Caragiale, care ar fi fost în stare să afirme: „e greu, la drept vorbind, să te mai vindeci de sifilisul literaturii. N-o voi uita niciodată pe târfa asta?”, amintind de textele primului val suprarealist românesc.

MJC este borgesiana cartea de nisip a vieţii lui Mathieu Jean Caragiale, comte de Karabey, o cronică veche, nouă cu adânci rădăcini în ce are mai fertil şi fascinant tradiţia noastră literară, scriitura meteină fiind dată pe rod din nou, iată, după o jumătate de veac fără un an de la moartea celui de-al doilea Caragiale. Ion Iovan este un scriitor de zile mari!