Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„M-am bucurat de prețuirea lui Tudor Vianu“

        de Romulus Vulpescu

Interviu realizat de Ion Jianu

 

Interviul acordat cu generozitate, în prezenţa soţiei sale, de regretatul scriitor Romulus Vulpescu a fost înregistrat pe bandă de magnetofon în ziua de 25 martie 1983, în locuinţa acestuia din Bucureşti, de pe strada „Cristian Radu”. Maestrul a făcut o profundă destăinuire, depăşind cu mult tematica dialogului preconizat. Câteva pagini din această amplă conversaţie au fost publicate în revista Ramuri (septembrie 1984). Alte pagini şi-au găsit loc, mult mai târziu, în cartea subsemnatului, Interviuri pentru eternitate (Editura Scrisul Românesc, 2002). Interviul integral pe care mi l-a acordat în 1983 Romulus Vulpescu vede, din varii motive, de-abia acum lumina tiparului, el fiind adnotat în noiembrie 2015 de Ileana Vulpescu, care a făcut lectura finală pentru bunul de tipar, impunând scrierea răspunsurilor cu „î” din „i”. Fragmentul de mai jos (din interviul cu Romulus Vulpescu) cuprinde o întâmplare inedită cu Tudor Vianu.

Interviul de faţă este extras din volumul Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu – Dialoguri peste timp, de Ion Jianu, în curs de apariţie la Editura Vremea.

– L-aţi avut profesor şi pe Tudor Vianu! Ce-mi puteţi spune, aşa, mai... inedit?

– Da, l-am avut profesor la literatură universală. Pot să zic că m-am bucurat de preţuirea lui. El a fost singurul om căruia i-am arătat traducerile din Baudelaire şi m-a încurajat foarte mult. A fost un profesor nemaipomenit, am avut şansa să fac şi seminarul cu el. N-am să uit nici acum o lucrare de seminar, foarte apreciată de el. La un moment dat, el mi-a spus: „Domne, dacă o fi să rămîi la catedră, să rămîi la mine“. Eh, ce viaţă! Am prezentat Scrisorile persane, am avut lucrarea de seminar cu această operă a lui Montesquieu, am continuat-o şi în următorul seminar. Am avut nişte relaţii foarte bune cu catedra de literatură universală, a fost o relaţie de şcoală. Încă din anul III, profesorul Vianu m-a invitat la el acasă, l-am cunoscut pe Ionel, fiul său, i-am văzut şi admirat biblioteca, mi-a povestit nişte lucruri nemaipomenite. Mi-a spus atunci ceea ce eu, mărturisesc, nu ştiam: că el debutase cu versuri! Mi-a recitat versuri, chiar foarte frumoase. Mi-a vorbit şi despre prietenia lui cu Ion Barbu. Am avut la un moment dat nişte lucruri inedite pentru ediţia Ion Barbu, corespondenţa lor în versuri. De fapt, sînt luate de la Ionel Vianu, care ştia că m-am bucurat de prietenia tatălui său. Am fost de vreo două ori împreună cu Al. Rosetti la masă la Casa Universitară; eu, obişnuit cu Rosetti, vorbeam foarte liber, mi-am dat „drumul”, iar Vianu era foarte academic. Pe urmă, cînd s-a mai încălzit, a început şi el, dar tot....

– Reţinut?

– Da... Foarte reţinut... Foarte academic, foarte universitar. I-am urmărit întotdeauna şi reacţiile. Mi-aduc aminte că odată i-am spus: Domnule profesor, am încercat să citesc Estetica şi n-am putut! (Estetica este o lucrare celebră a profesorului Tudor Vianu, în două volume; în primul volum, apărut în 1934, este inclus capitolul Problemele preliminare ale esteticii, Valoarea estetică şi atitudinea estetică şi Opera de artă, iar volumul al doilea, publicat în 1936, include alte două părţi, Structura şi creaţia artistică şi Receptarea operei de artă, n.a.). Dar era adevărat. Am fost foarte cinstit cu Vianu. El însă a fost de-a dreptul şocat....

– N-a crezut?!

– Nu, m-a crezut, dar i-a „căzut“ foarte prost. Eu n-am avut bun simţ... Dar nu-i mai cinstit să-i spui unui om adevărul: am citit aia, aia, aia, dar p-asta n-am putut?!

– Ziceam să-mi povestiţi o întâmplare inedită cu profesorul Tudor Vianu...

– Ei, am una, o nebunie... Pe cînd eram redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA), Vianu tradusese din Goethe (Poezie şi adevăr). O chestie nemaipomenită: Goethe descria o petrecere prin Bavaria. În parc, în boschete, erau aranjate mici mese cu băuturi răcoritoare, sandvişuri, prăjituri... Domni şi doamne, invitaţii se plimbau pe aleile parcului. În Goethe, chestia asta, pentru atmosferă, era cu multe neologisme franţuzeşti, adaptate în germană. De pildă, avea undeva – să-ţi dau un exemplu – pentru împuşcarea comunarzilor francezi, „fusillant“... În altă parte, avea de la verbul „régaler“, a mînca bine, regalau ş.a.

Vianu a încercat, cum era şi normal, să adapteze neologismul, franţuzismul propriu-zis, ca să dea atmosferă, cartea fiind foarte bine tradusă. Eu n-aveam treabă la editură cu asta, era proză, nu prea ştiam ce se întîmplă cu ea. Lucra pe atunci la corectura editurii o ovreicuţă, una mai prostuţă şi de moravuri uşoare, nostimă, de altfel. În fiecare săptămînă, cînd era analiză la editură, toate oalele i se spărgeau ei în cap. Pe bună dreptate, ea lucra, de fapt, ca o cizmă. Şi acum ascultă povestea: ajunge corectura de la Poezie şi adevăr , în traducerea lui Tudor Vianu, la ea. „S-o dăm la asta, că-i mai proastă şi nu vede... “, şi-au zis ăia. Ea găseşte (în volumul II) că domnii şi doamnele umblau, pe urmă intrau în boschete, se... regalau, iar intrau ş.a.m.d. „Aha, am prins greşeala“, şi-a zis ea. Şi corectează: în loc de regalau (a mânca), regulau! Corectează chestia asta, nu zice nimic la nimeni, fiind fericită că ea îl are la mînă pe ăsta, pe profesorul Vianu! La şedinţa de analiză, cînd ăia iară o critică, o înjură chiar, ea se ridică foarte calmă şi senină şi zice: „Da, dar eu am salvat onoarea editurii, că nimeni n-a văzut la Goethe, eu am corectat... “. „Ce ai corectat? “, este întrebată. „Păi, aşa... în loc de regalau, regulau, aşa...şi aşa...“. Toată lumea era pe... jos!

– Probabil scene ca-n filme!

– Nebunie curată! „Opriţi cartea... “. Nebunie, a aflat toată editura! Nu i-au făcut nimic. Ce să-i mai facă? Era aşa de enormă chestia... O împuşcai, o dădeai afară?! A plecat apoi în Israel. Eu aflu de întîmplarea asta nemaipomenită, mă umflă un rîs nebun, îi dau un telefon lui Vianu şi îi povestesc cu lux de amănunte. Fac rost şi de pagină, o subtilizez de la corectură şi fug la Vianu acasă. „Domnule Vulpescu, zice Vianu, nu se poate, nu se poate, nu-i adevărat!“. I-a făcut o plăcere nebună. „Domnule Vulpescu, dă-mi-o mie!“. „ Păi d-asta v-am şi adus-o“. „Îţi mulţumesc!“. Nu ştiu ce carte frumoasă mi-a dat atunci, un fel de recompensă, un Apollinaire parcă... Probabil că în arhiva Tudor Vianu există această pagină cu „celebra“ corectură. N-am să uit niciodată ce plăcere i-a produs chestia asta. Atunci l-am văzut prima dată pe Vianu din povestirile lui Ion Barbu, adică Vianu cel de chefuri, cînd fuseseră ei la Hamburg, la distracţii...

© 2007 Revista Ramuri