În cel mult cinci luni, Napoli va înceta să existe. În cel mult cinci luni, Napoli nu va mai exista. Campi Flegrei ne pregăteşte certificatul de bună purtare. Oraşul va fi distrus. Va avea loc o explozie iniţială. Se va forma o coloană eruptivă care va da naştere gazelor incandescente, fragmentelor de magmă şi rocilor care vor fi aruncate la zeci de kilometri înălţime. Aici, în general, vânturile dominante bat dinspre nord-vest, care, apoi, e chiar direcţia mistralului. De aceea erupţiile vezuviene şi flegree deformează coloanele spre sud-est şi de aceea oraşul Napoli, până azi, s-a salvat. Dar, de data aceasta, va fi total altfel. Acum treizeci şi cinci de mii de ani a avut loc o foarte violentă erupţie în Campi Flegrei: tuful cenuşiu vomitat atunci a fost regăsit pe tot fundul Mediteranei. A fost regăsit chiar şi în Siberia. Resturile ce vor cădea vor lovi Napoli din plin. În acest caz, coloana eruptivă nu va rezista multă vreme, va cădea pe pământ şi se va scurge în mai multe direcţii. Va ajunge la o viteză de până la 150 de km. Fluxurile piroclastice vor ajunge la temperaturi de sute şi sute de grade şi vor rade tot ce vor întâlni pe pământ. Să fii lovit de un flux piroclastic este ca şi cum ai fi lovit de un tren în flăcări. Însă va fi şi mai mult. De data aceasta vom avea o erupţie şi o inundaţie. Camerele magmatice din Campi Flegrei se vor goli curând şi vor atrage apa din zonele limitrofe. Vor atrage marea. Apa va intra în contact cu temperatura ridicată a magmei, se va vaporiza rapid, va provoca o rafală de explozii care va proiecta dincolo de centrul eruptiv nori de densitate joasă. Noi le numim surges. Norii surges pot fi de două tipuri. Unii sunt hot and dry, adică sunt calzi şi uscaţi, cu temperaturi de până la cinci sute de grade. Alţii sunt cold and wet, adică reci şi umezi, cu temperaturi de până la două sute de grade. Vă amintiţi scheletele de la Herculaneum găsite ascunse sub bucăţile de porticuri? Toate aveau capul străpuns de leziuni profunde. Într-o primă clipă s-a crezut că fuseseră lovite de căderea dărâmăturilor. Nu era aşa. Fracturile nu fuseseră provocate de o presiune externă, ci de una internă. Acele persoane fuseseră lovite de nori surges hot and dry. Moartea a fost din cauza vaporizării lichidelor cerebrale, a căror presiune a crescut până a explodat. Decesul a fost instantaneu. Toţi descărnaţi, într-o clipă. Acum, în Campi Flegrei vor apărea fisuri în scoarţa terestră. Vor fi fisuri lungi, foarte lungi, vor ajunge la peste zece kilometri. Magma va ieşi şi pe aici. Aşa a ieşit tuful galben napoletan acum unsprezece mii de ani. Ceea ce s-a construit graţie fisurilor vulcanice, va fi distrus graţie fisurilor vulcanice. Probabil va avea loc o scufundare a teritoriului flegreu. Câţiva kilometri pătraţi. Se va forma un crater cu formă circulară sau eliptică. Va fi un colaps vulcanico-tectonic al întregii zone. Marea va intra în Napoli. Marea va intra pe străzile oraşului Napoli. Dragă domnule avocat, dat fiind că-l avem în faţă, priviţi Pozzuoli cu atenţie. Pentru că e probabil ultima dată când îl vedeţi.”

Profesorul Corso a vorbit în şoaptă, plimbând ochelarii cu rame aurite dintr-o mână în alta. Lentilele străbătute de soare reflectă două dâre de lumină pe cămaşa albă a lui Diego Ventre. Motoscaful pluteşte în deriva senină a dimineţii. Mâna dreaptă a lui Diego mângâie timona. Ochii săi întunecaţi nu abandonează fruntea profesorului. Ventre îşi descheie cămaşa, slăbeşte cureaua. Îşi scoate pantalonii şi se aruncă în apă. Dispare jos, tot mai jos, într-o clipă. Corso îşi pune ochelarii pe nas. Priveşte cercurile de argint de pe apă, acolo unde Ventre tocmai s-a aruncat, şi în acele cercuri vede înşurubarea definitivă a chiar cuvintelor sale: cratere vulcanice mari, erupţii, talazuri apocaliptice. Se întreabă dacă poate fi adevărat tot ceea ce tocmai a spus şi se întreabă acest lucru doar din dorinţa de a-şi răspunde că da, totul e foarte adevărat, se simte prins în menghina păcatului uman şi a orgoliului ştiinţific. În adâncul conştiinţei sale apare surâsul glacial al celui care primeşte o mărturisire a naturii înainte ca respectivul păcat să fie comis. Digul feros al orăşelului Pozzuoli este acolo în faţă. Să fie trei sute de metri. Totul pare deja mort. Ventre revine la suprafaţă. Urcă la bordul bărcii cu arcuirea dorsală a unui delfin. Antebraţele uscate şi musculoase se întind. Părul castaniu închis, neted şi des spre spatele capului inteligent, are doar câteva fire cărunte la tâmple şi într-un smoc. Patruzeci şi cinci de ani, neliniştiţi ca mobilitatea netedă a muşchilor săi abdominali. Prosopul roşu opreşte şirul de picături.

„Domnule profesor, eu vă stimez, dar dumneavoastră sunteţi sigur?”

„Domnule avocat, m-aţi pus să jur că dumneavoastră veţi fi primul pe care îl voi înştiinţa.”

Diego Ventre priveşte portul Pozzuoli. Are încă în ochi stratul greoi de verde albastru pe care l-a văzut sub apă.

„Porniţi, domnule avocat, navigaţi de-a lungul stâncilor.”

Ventre îşi pune cămaşa care se îmbibă de albeaţa udă a pielii sale strălucitoare. Pregăteşte pornirea lui Dafne, motoscaful cel mai frumos din portul Napoli. Zgomotul motorului întrerupe pentru o clipă presimţirile fixe ale profesorului. Motoscaful atinge uşor calozităţile milenare ale stâncilor abrupte înnegrite. O ţigară pentru profesor. Un trabuc Toscano pentru Ventre. Valuri uşoare aruncă o spumă albă strălucitoare către coastă. Nori joşi strivesc orizontul şi obosesc soarele. Şase chefali plutesc morţi în unduirea apei. Culoarea metalică a solzilor agonizează ştearsă de paloarea sfârşitului. În jur, erupţii de aburi vibrează în mare, în umflături sinistre de bule.

„Opriţi motorul, domnule avocat. Vedeţi? Fumarole marine. Sunt gaze. Din cauza aceasta mor peştii. În ultimele luni am observat emisiuni crescânde de gaz radon. E un gaz greu. E mai dens decât aerul. E un gaz inodor. Subsolurile din zonă sunt pline de gaz. Cu fiecare zi care trece sunt tot mai pline. Priviţi acolo, dincolo de casa aceea cenuşie. Acolo, deformările solului sunt stranii. Deformări cu ridicături sub formă de clopot. Gazele fumarolice s-au înmulţit. A crescut şi temperatura lor. Apa din fântânile din zonă, din toate fântânile din zonă, se încălzeşte tot mai mult, de la o săptămână la alta.”

„Şi dumneavoastră spuneţi că peste cinci luni Napoli nu va mai exista?”

„Azi dimineaţă a fost o întâlnire la cel mai înalt nivel la Observatorul vezuvian. Au sosit în oraş cei mai mari opt experţi din lume. Nu sunt doar opt vulcanologi, ci opt dumnezei. Şi sunt toţi de acord cu mine. Mă scuzaţi, domnule avocat, dumneavoastră aţi rămas la stadiul când aceste previziuni se făceau cu ezitări. Vă amintiţi acum unsprezece ani? S-a spus: un modest fenomen local de mişcare lentă a scoarţei terestre, cu o ridicare a Rione Terra cu patruzeci şi cinci de centimetri. Şi aşa a fost. În vara de acum patru ani au fost prevăzute optsprezece fenomene seismice uşoare pe tot teritoriul vezuvian. Şi cum au fost anunţate, aşa s-au manifestat. De atunci a trecut timpul, azi releveele tehnologice sunt infailibile. Japonezii şi americanii: distrugerea noastră. Poate ar fi mai bine să nu ştim. Dar de acum e aşa. Prevedem etapele de desfăşurare a unei distrugeri aşa cum face medicul cu o maladie terminală. Mâine după-amiază ne întâlnim cu instituţiile.”

„Instituţiile?”

„Primarul oraşului Napoli şi primarii din cele optsprezece localităţi sub risc. Preşedintele Regiunii, cel al Provinciei, prefectul, chestorul şi toţi aceia care sunt necesari. Domnule avocat, e clar, nu? Trebuie să evacuăm. Oamenii trebuie să plece. Eu, în calitate de director al Observatorului, asta ştiu şi asta merg să spun.”

„E corect, domnule profesor. E corect. Dar nu mâine. Mâine, dumneavoastră nu veţi spune nimic. Am nevoie de treizeci de zile. Treizeci de zile de tăcere. Nicio întâlnire. Niciun interviu. Şi, mai ales, nicio aluzie. Dumneavoastră sunteţi om de ştiinţă. Om cu scrupule. Treizeci de zile vă trebuie şi dumneavoastră.”

„Domnule avocat, îmi cereţi un lucru imposibil.”

„Domnule profesor, v-o spun cu surâsul în ochi: lucrurile imposibile le cerem întotdeauna aceluia care ne-a cerut lucruri imposibile. V-am cunoscut acum opt ani, vă amintiţi? Am venit la dumneavoastră la Observator. Ploua torenţial şi în ziua aceea ameninţarea focului şi a lapililor părea doar o fantezie. Am venit la dumneavoastră pentru că de câteva luni mi se fixase o idee în cap. Înţelesesem că bogăţia acestui pământ, palatele sale, băncile sale, magazinele sale, politica, activităţile licite şi cele ilicite – care, apoi, după cum ştiţi, aici sunt acelaşi lucru – au judecători cu care se poate discuta şi judecători cu care nu se poate discuta. Tratativele sunt secretul a tot. Tratativele sunt apa care udă controlul lucrurilor, controlul faptelor şi controlul puterii. Dar vedeţi, dumneavoastră sunteţi un om inteligent. Cu gazele şi cui caldeirele nu se fac tratative. Nu se pot face. Eu am înţeles asta înaintea celorlalţi. În ziua aceea de acum opt ani m-aţi ţinut cu dumneavoastră de la 9,20 dimineaţa până la 4,15 după-amiaza. Domnule profesor: şase ore şi cincizeci şi cinci de minute de electronică, seismografe şi imagini filmate. Aţi uitat, oare, acest lucru? Pentru ce credeţi că am făcut acest lucru? Ne-am devenit simpatici imediat şi patru ani mai târziu v-am obţinut aprobarea de construcţie ca să vă construiţi vila de la Torre Del Greco. O aprobare de construcţie imposibilă. Nu i-ar fi dat-o nici măcar unui cardinal. Dar eu m-am implicat. V-am tratat ca pe un prieten. Îl cunoşteam pe primar şi s-a făcut planul de sistematizare care trebuia să se facă. Dar pentru a construi vila cum o voia soţia dumneavoastră trebuia un împrumut. Şi era vorba de un împrumut serios. Cele cerute nu le aveaţi. Dar eu vă eram prieten cu adevărat şi banca v-a tratat cum trebuie.”

„Domnule avocat, mă scuzaţi, nu ştiu dacă vă daţi seama... Mă şantajaţi.”

„Domnule profesor, să nu folosim cuvinte demodate.”

„Oricum, vom rămâne toţi fără nimic.”

„Aici vă înşelaţi. Dumneavoastră puteţi prevedea ce vor face vulcanii. Dar ceea ce vor face oamenii ştiu eu. Treizeci de zile vă trebuie şi dumneavoastră. Vila trebuie să v-o vindeţi. Eu trebuie să vând unele lucruri. Şi poate trebuie să cumpăr unele lucruri.”

„Dar colegii...”

„Colegii aşteaptă. Fac un frumos ciclu de conferinţe despre Pompei, despre Herculaneum, dumneavoastră fixaţi alte reuniuni: le explicaţi că aţi vorbit cu instituţiile şi că, din motive de organizare şi de siguranţă, în următoarele treizeci de zile nu va exista nicio discuţie. Fireşte, va fi o carantină plătită. Duceţi-i pe toţi la Excelsior, chemaţi-le şi soţiile şi copiii, pentru o frumoasă vacanţă. Să se bucure de vacanţă, înainte ca paradisul să dispară. Azi după-amiază îi contactez eu. Veţi vedea că aceste treizeci de zile le va schimba viaţa şi lor. Să fim de acord.”

Profesorul Corso îşi trece mâna dreaptă peste capul chel, aprinde o altă ţigară. Trabucul avocatului nu se stinsese deloc.

„Domnule profesor, măcar o hartă bună aţi adus? Explicaţi-mi bine ce va arde şi ce va fi inundat la Napoli.”

(…)

Ziua morţilor nu a fost niciodată aşa mistică la Napoli. Marea se agita pe străzile din centrul istoric cu o înălţime de şaizeci de centimetri. Porfirul şi pavajul cedaseră peste tot, provocând prăbuşiri înspăimântătoare. În unele dimineţi, când curenţii curăţau străzile de scursurile haznalelor explodate, se zăreau prin transparenţa apelor ruine greceşti, ziduri romane, decoraţii parietale incredibil de intacte. Natura dorea sfârşitul istoriei care nu îi plăcea şi regenerarea istoriei pe care o voia.

Statul central aprobase decretul pentru reconstrucţie. Europa îşi pregătea fondurile. Vulcanologii susţineau continuarea activităţilor seismice şi eruptive din Campi Flegrei, prevăzând treziri neprecizate ale Vezuviului în următorii zece ani.

La San Giorgio, la Herculaneum, la San Sebastiano şi în toată zona supravieţuitoare a localităţilor sub risc era de acum clar că trebuiau demolate multe.

Tot ceea ce se construise după al doilea război mondial trebuia în mod inevitabil demolat. Oamenii îşi vor pierde casele, dar Guvernul promitea despăgubiri după criterii de evaluare stabilite de o comisie specială.

Astfel, Napoli va deveni un oraş de artă unic în lume, un oraş în care în aceeaşi piaţă, sub podelele din cristal antiderapant, se va vedea toată frumuseţea arhitecturii greceşti şi toată stratificarea celei romane, în timp ce la nivelul străzilor va apărea splendoarea bisericilor şi a palatelor din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Între Portici şi Torre Del Greco se pregătea renaşterea lui Miglio d’Oro, drumul fermecat al aristocraţiei napoletane care îşi construise vilele cu grădini deasupra mării, lângă reşedinţa Burbonilor.

La Roma, preşedintele se angajase în consultări febrile. Avea de rezolvat o problemă: să-l găsească pe succesorul lui Diego Ventre. Problema i se păruse încă de la început spinoasă. Unde să găsească un om cu acel şarm şi cu acea inteligenţă care să fie capabil să trateze cu grupurile mafiote şi cu lumea politicii, cu capitaliştii din Statele Unite şi cu Biserica, cu cei buni şi cu cei răi? Nu era simplu. Într-o zi a primit un telefon de la New York. Era el, sicilianul înţelept pe care Diego îl întâlnise ultima oară în California. Maestrul absolut al controlului şi al echilibrelor, marele bătrân, îl sunase pe preşedinte şi preşedintele primise contactul neaşteptat ca pe apariţia unui sfânt care vine să predice calea salvării. El îl invitase la San Francisco murmurând un avertisment: „Nu vom sta mai mult de o cafea. Prietenul meu, democraţia deraiată a inventat ideea că toţi sunt înlocuibili. Nu e adevărat. O persoană poate fi schimbată, dar nu înlocuită. Avocatul din Napoli nu are urmaşi”.

Preşedintele se hazardase: „Dar dumneavoastră, dacă vreţi, puteţi da o mână de ajutor Italiei. Vă apreciez modestia, însă ştim bine că, dacă vreţi, puteţi rezolva orice lucru”. La celălalt capăt al lumii el a tăcut. S-au auzit zgomotul metalic al brichetei şi o gură de fum. „Vedeţi, domnule preşedinte, eu sunt bătrân. Răbdarea s-a sfârşit. Tigrii se îmblânzesc, hienele nu”.

Succesorii care aspirau să se aşeze pe tronul invizibil al lui Ventre erau mulţi, numărul lor creştea de la o oră la alta, exista pericolul ca pe cadavrul oraşului Napoli să fie posibil să benchetuiască tigrii, hienele, corbii, ulii, păsările în trecere, viermii şi muştele, făcându-se de râs între ei acum şi întotdeauna, în vecii vecilor.