Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Teatrul de idei în Anglia: George Bernard Shaw

        de Victor OLARU

Scopul principal al comediei este să ne stârnească râsul în fața unui comportament evident irațional sau față de nelegiuirile unor potlogari. Cel al tragediei, să ne provoace catarsisul emoțional.. Chiar și satira, care își propune să îndrepte lumea, se străduiește a fi amuzantă. Totuși, într-o altă exprimare dramatică,  râsul este adesea mai puțin important decât dorința dramaturgului de a construi o lume mai bună. Acest tip de autor este deseori dispus să sacrifice o popularitate imediată în speranța că va exista un număr semnificativ de spectatori capabili de a determina o schimbare socială vitală.

În Teatrul de Idei întâlnim personaje care arată sau vorbesc ca oamenii reali în situații determinate de probleme reale. Unul din motivele principale pentru care mulți scriitori s-au îndreptat spre creația dramatică constă în credința acestora că, ațintind o oglindă asupra societății, vor fi făcut un lucru important în viață și anume că, prin atragerea atenției publice asupra anumitor erori, pot schimba comportamentul și modul de gândire al unui important segment al populației.

Dramaturgul norvegian Henrik Ibsen (1828-1906) este considerat fondatorul Teatrului de Idei; fără îndoială, piesele sale au avut o influență covârșitoare asupra contemporanilor săi, iar multe cursuri academice  se intitulează: „Teatrul modern: de la Ibsen până în prezent“. Extrem de controversat în țara sa, Ibsen s-a bucurat de o largă recunoaștere la Paris, unde era considerat cel mai important dintre dramaturgii perioadei. În Anglia, cel mai înfocat susținător al său era tot un dramaturg: George Bernard Shaw (1856-1950), care credea, poate cu mai multă tărie decât idolul său, că societatea era sortită unor schimbări radicale, dacă civilizația  omenească ar continua să supraviețuiască. A scris mai degrabă comedii decât tragedii, dar ideile incluse în piesele sale sunt la fel de serioase ca oricare altele exprimate în teatru. Subiectele lui Shaw includ sărăcirea sistemului de educație britanic, romantismul ridicol, ipocrizia, argumentele pro și contra capitalismului, eșecul birocrației și, nu în ultimul rând, incriminarea profitorilor de pe urma războiului.

Forța mobilizatoare a operei lui Shaw a fost denumită ironia shawiană. Tehnica sa ironică constă în prezentarea unei situații date sau a unui set de relații față de care suntem încurajați să dezvoltăm o anumită atitudine personală, iar apoi, la sfârșit, să ne tragă covorul de sub picioare, demonstrându-ne că atitudinea opusă este cea pe care oamenii inteligenți ar trebui să o adopte. Un bun exemplu este Maiorul Barbara (1905), o piesă care anticipează revolta tinerilor idealiști din anii 1960 împotriva părinților lor conservatori.

Barbara este fiica lui Andrew Undershaft, un fabricant de muniție. Este crescută în lux, dar ulterior își reneagă originea, devine mărșăluitor de stradă (și maior) în Armata Salvării și se angajează în aprige discuții cu tatăl ei privind profesiunea acestuia. La început, publicul este în totalitate de partea ei. Dar Undershaft face cu ea o înțelegere: el va vizita cartierul general al Armatei Salvării pentru a observa „binele“  care Barbara pretinde că se face acolo, dacă ea, la rândul ei, acceptă să viziteze atât de hulita uzină de muniție. Barbara acceptă cu entuziasm, sigură că între ei nu există nici o competiție.

Vizita la Armata Salvarii nu este ceea ce ne așteptăm noi să fie. Voluntarii, bine intenționați, nu fac față mânioșilor oameni de pe stradă, pentru care o bucată de pâine și un imn prost cântat constituie o firavă recompensă  pentru o viață întreagă trăită în sărăcie și neglijență guvernamentală. Uzina de muniții, pe de altă parte, este modernă, bine echipată, curată, disciplina este la ea acasă, iar muncitorii sunt fericiți, bine hrăniți, cu salarii bune. La obiecția Barbarei că angajațiii au salarii bune pentru că cineva vrea să arunce în aer societatea, Undershaft îi răspunde că, cel mai adesea, societatea ar trebui aruncată în aer. Fiind socialist, Shaw credea că Anglia nu putea supraviețui ca monarhie și cu bariere rigide de clasă. Deși în Maiorul Barbara  el își exprimă acest punct de vedere foarte clar, meritul său constă în faptul că nu a revenit cu aceeași teză în fiecare piesă.

În Sfânta Ioana (1927), pe care mulți o consideră capodopera sa, Shaw, ca mulți alți dramaturgi, a scris despre guvernul inept al vremii sale, plasând acțiunea în altă epocă. Totodată a luat în discuție și dreptul protestului individual, pe care el și ceilalți socialiști îl practicau, în ciuda oricăror consecințe ce puteau urma. El a descoperit în Ioana d’Arc purtătorul de cuvânt potrivit pentru propria sa cauză și s-a identificat în mod susținut cu bravura ei, eroina franceză  preferând rugul în dauna compromiterii integrității sale. Într-un anume fel, Sfânta Ioana este o actualizare a Antigonei lui Sofocle, care, la rândul ei, desfide un sistem rigid și alege moartea pentru a-și păstra onoarea. Totuși, într-o anumită privință, Sfânta Ioana poate fi considerată o comedie, deoarece sfârșitul piesei, care se petrece după moartea eroine, vibrează de ironie comică.

În maniera tipică lui Shaw, dramaturgul adaugă un epilog în care oficialii bisericii își exprimă regretul de a fi trimis pe rug o sfântă. Fantoma fecioarei apare printre ei spunându-le că, dacă și-au manifestat acest regret, atunci ea deține puterea supranaturală de a se rematerializa în lume. Toți aceștia părăsesc brusc scena, în timp ce Ioana privește spre cer și-L întreabă pe Dumnezeu când anume va fi pregatită lumea ,,să primească sfinții Tăi, Când, Doamne, când?”

Ultimul rând al piesei, în mod cert, nu este comic și, astfel, Sfânta Ioana exemplifică unul dintre cele mai rare genuri dramatice: tragicomedia. Această formă  a fost dezvoltată în Anglia la sfârșitul secolului al șaptesprezecelea când publicul, avid după teatru la sfarșitul lungii interdicții puritane, agrea spectacolele în care scenele comice alternau cu scene tragice. Cele două componente au seturi de personaje complet diferite, iar acțiunea este separată pentru fiecare.

Cu Sfânta Ioana Shaw a creat o dramă complexă, cu o temă în mare măsură tragică - distrugerea inevitabilă a inocenților de către o birocrație coruptă și paranoică - dar, totuși, presărată cu replici spirituale și ironie. Shaw nu are egal în arta de a întrepătrunde un subiect sobru cu dialogul intelectual și amuzant. Rezultatul este că tragedia ne afectează profund deoarece autorul a evitat o abordare stângace a povestirii. George Bernard Shaw nu a fost nici pe departe o voce singulară ce a condamnat tarele sociale existente, dar în Anglia el va ramîne principalul exponent al Teatrului de Idei.

 

© 2007 Revista Ramuri