Cu umor şi ştiinţă de literatură, Dimitrie Teleor practică intertextualitatea (chiar dacă pe vremea aceea nu exista conceptul ca atare) ca şi când ar spune o glumă bună, cu maliţiozitate şi ironie. Pontangiu, cum mai spuneam şi altădată despre dumnealui, el nu-l iartă pe tradiţionalistul Duiliu Zamfirescu, şi-l pune pe un anumit alter ego al său, domnul Gîndăceanu, pontangiu la rându-i, să caşte la cetirea capodoperei noastre păşuniste. Astfel arăta o zi de lectură, după Teleor, la încălecarea secolului al XIX-lea cu al XX-lea:

„Domnul şi doamna Gîndăceanu şed în jurul mesei din grădină. E cald. Un zefir dulce adie printre pomi. Doamna citeşte cu glas tare romanul Viaţa la Ţară de Duiliu Zamfirescu; d. Gîndăceanu ascultă. Sunt la pagina 84. Doamna continuă:

«Liniştea singurătăţii coprinsese din temelii toate celea. Întunericul se coborîse din fundul depărtărilor, parcă s’ar fi des­chis zăgazurile vremilor trecute şi haosul ar fi inundat lumea. Rar, cîte un sgomot din sat venea să turbure paşnica tăcere a cîmpului. Un cîine lătra în somn, înăbuşit, ori un buhai mugea cu glas adînc; cucuvelele de la baltă ţipau cîte o dată în marginea trestiilor, ori neche­zatul vre-unui mînz venea ascuţit despre pădure. Ţîrîitul bălăriilor părea a face parte el însuşi din tăcere».

«În farmecul încîntător al ceasului acela, în loc de a adormi»... D. Gîndăceanu cască cu poftă:

– Hau, hau, hau.

D-na continuă: «...mintea se simţea şi mai mult, şi ca o rază de lumină nă­zuia să curgă în spaţiu.

Unde? În lina întindere a dorurilor propriului suflet, ce atât de bine se unesc cu acelea ale cerului. Cine eşti tu, călător de o clipă, pe pământul tău, trăitor de o zi, cînd atîtea pămînturi umplu vecinicia de d’asupra?»

[...]

D. Gîndăceanu cască cu trei etaje:

— Hau, hau, hau.

D-na puse mîna la gură, ascunzînd un căscat uşor. Dînsa continuă : «...este deja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poţi pricepe, e minunat, fiind-că dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi pricepe şi care e în parte în tine, dar şi afară de tine, ai pricepe, totul! Viaţa e plină de durere şi de farmec. Ce somn adînc......»

D. Gîndăceanu cască să i se rupă fălcile.

D-na îşi aruncă ochii spre stradă :

– Ese lumea de la Biserică. Iată madam Peruzescu cu rochia care şi-a făcut-o acuma.

– O deşchide foarte mult.

– Da de unde! Papagal: Pălărie verde cu pene albe; foi galbene şi bluză pembea..... Ai şi dumneata gusturi!

– Dar ale trei cine sunt?

– Băcănesele.

– Dar aste patru?

– Cîrciumăresele.

– Dar asta care trece?

– Vărăreasa.

– Naiba să le mai cunoască...

– Bine că nu m’am dus la biserică azi, cu rochia nouă; n’avea cine să me vază; numai prostime...

– Ei, zi ’nainte, că ne-apucă prînzul. Doamna continuă: «... doarme spaţiul dintre stele! [...]

– Un car trecea pe drum, iar căruţaşul cînta din fluer, singur. Închide ochii şi dormi...»

Domnul şi doamna Gîndăceanu căscară în acelaş timp, bătîndu-se cu palma peste gură.

– E teribil! zise el. Îmi dai voe să fac o ţigară?

Şi scoase din buzunarul larg al pantalonilor o tabachere neagră, pe care se afla zugrăvit în culori portretul sulta­nului. O deschise tacticos şi domol, domol, domol, răsuci o ţigară, o duse la gură şi o lipi. Apoi, şi mai tacticos, ca şi cum vremea nu l-ar fi costat nimic, deschise port-ţigaretul de piele cafenie, scoase un ţigaret lung de chihlibar, îl şterse cu vre-o cinci pene de gîscă, suflă în el, îl puse la ochi ca un ochian, vîrî ţigara şi începu să fumeze.

– Dacă n’ar mai fi şi tutunul ăsta!... Îşi umplea bucile de fum, pe care-1da afară pe nări, sau pe gură, făcînd rotogoale, şi îndreptîndu-le spre nasul cucoanei.

Aceasta i-le spărgea apărîndu-se cu mîna:

– Să urmăm.

– Urmează.

Doamna continuă: «....sub streaja ste­lelor. Saşa e înaltă. Ca ce? Ca nimic...

Cînd deschise ochii din nou, cerul scînteia din luceferii săi ca din diamante.

– Micule, dormi?»

– Pardon că te întrerup, sînt de idee, zise d. Gîndăceanu, să continuăm citirea după masă.

– Ce idee şi asta! Să urmăm acuma ca să vedem cum se isprăveşte.

– Ţii mult?

– Vezi bine.

– Atunci, dă ordin să facă cafea. Smărăndiţo, ibricu-ăla de şease ceşti, mă ’nţelegi? Fă-o mai tare...“

(D. Teleor, Lectura, în Schiţe umoristice – Ultimele, Bucureşti, Tipografia G. A., Episcopiei 3, 1900)