Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ispitirea Domnului Anton

        de Florin Toma

(fragment de nuvelă)

Nu e sigur dacă, atunci când a sunat, Sönnat Siggursson a fost sigur că

siguranţa e sigură; din păcate, mai mult ca sigur că siguranţa a sărit, fiindcă soneria n-a sunat.

(Arta controversaţiei)

 

Dacă ar fi musai ca autorul – pentru a obţine, în sfârşit, gloria – să scrie după canoanele nescrise ale unui Balzac, ale unui de Maupassant sau chiar ale unui Daudet – câteva pietre de moară (apropo de Lettres de mon moulin!) cu neputinţă de urnit şi fără de care nu se poate prefira în veci făina subţire, moale şi rafinată din care s-a plămădit cea mai gustoasă baguette a prozei, nu doar franceze, ci şi universale – atunci, nuvela aceasta, intitulat㠖 vă reamintesc, dacă aţi uitat cumva – „Ispitirea Domnului Anton”, ar fi fost mai mult decât normal să înceapă aşa:

„... satul ăsta nu-l are pe vino-ncoace, însă e mai mult decât jalnic în zilele când soarele de iulie pârjoleşte necruţător tot ce găseşte: acoperişurile roşiatice de paie, pe jumătate sfâşiate; râpa mare, imaşul uscat, prăfuit, pe care zburătăcesc slăbănoage găini cu ditai picioarele, foişorul din lemn de plop, unde, în loc de ferestre, dai de nişte spărturi, ultimă dovadă a unei curţi boiereşti de odinioară, sufocat de urzicile, pelinul şi buruienile ce-i cresc de jur împrejur, eleşteul negru, parcă pârjolit şi acoperit cu puf alb de la gâşte, prins între maluri aproape uscate, lângă digul căzut, alături de care se vede un grind bătătorit ca cenuşa, unde se înghesuie o turmă de oi care se sufocă de cald, abia mai respiră şi-şi lasă capul cât mai jos, năpăstuite, aşteptând cuminţi să se ducă arşiţa”... Aaaa, pardon! ăsta e Turgheniev, scuzaţi!

Sau, poate, aşa:

„– Mă bucur că aţi venit... E un mister. După câte îmi dau seama, mi-a spus infirmierul de noapte că, după ce i-a dat medicaţia de seară, a zis că vrea să se suie în pat şi să doarmă.. Nu ştiu ce s-a petrecut apoi şi cum de a fost posibil să ajungă acolo, realmente mi-e imposibil să-mi imaginez. Iar pe fişa lui, doctorul şef de secţie n-a scris nimic, ştiu eu, ceva de natură care să mă alerteze pe mine sub aspect... Dânsul e, da? Îl recunoaşteţi?

– Bun, am înţeles! – spuse femeia şi privi în sus, încercând poate să primească un răspuns şi de Acolo. Îşi şterse cu dosul indexului o lacrimă din coada ochiului drept. Apoi, îl privi cu atenţie pe doctor:

– Da. Dar dvs. ci... cine sunteţi?

Bărbatul se bâlbâi şi el:

– Oooo, scu... scuzaţi-mă, sunt doctorul Pascal, directorul. Şi continuă: Vreţi să-l chem pe infirmier? El era de serviciu când s-a întâmplat nenorocirea cu domnul... E tatăl dvs.?.... Dar, ştiţi ce, haideţi să ieşim de-aici! Nici mie, cât sunt eu de doctor, nu-mi prieşte locul, de-aia nu vin prea des în pavilionul ăsta... Una, că n-am treabă, doi, că e cumplit aici pentru mine, fiindcă am alergie la frig, he-heee!

Ieşiră amândoi, în acelaşi timp, pe cele două uşi batante şi intrară pe culoarul lung ce ducea spre holul central de la intrarea în Pavilionul F. Anatomo-Patologie. Morga.

Afară, soarele se instalase bine la cârma zilei, punând stăpânire pe imensul parc. Dar nu pripea încă, fiindcă, dinspre munte, se rostogolea când şi când, printre copacii pădurii seculare, câte un val de răcoare amirosind a cetină şi muşchi, prefirat apoi printre coroanele bogate ale platanilor uriaşi din parc, cărora le dăduse frunza. Frunza aceea a lunii mai, de un verde crud, moale şi pufoasă, ce se lipeşte plăcut de orice privire cât de cât sensibilă. Tot verde era şi gazonul ce se întindea cât vedeai cu ochii („aici era bun un teren de golf!” – se mai scăpa la fantezie şi visare câte un vizitator ce cobora din maşina lui luxoasă şi care, sprijinit în portiera întredeschisă şi uitând pentru ce venise acolo, mătura, evalua şi monitoriza, bineînţeles cu ochii omului de afaceri şi loisir, peisajul). Din loc în loc, privirea se încoţopenea în câte un copac bătrân, stejar sau arţar, sub a cărui coroană, uriaşă ca un zeppelin, dacă scotocea bine, dădea negreşit de o bancă.

În văzduhul călduţ, mirosuri de fiertură de zarzavat făcută la cazan, amestecate cu sosuri ieşite din rântaşuri cu multă făină, peste care pluteau uşor mixturi de zdrenţe nevăzute de parfum de iarbă crudă sau arome copleşitoare de zambile, împletite şi ele, la rândul lor, întâmplător sau nu, fie cu funii de fum albăstrui şi înţepător şerpuind dinspre centrala termică, fie cu izuri grele, ce se târau ca nişte pachiderme dinspre crescătoria de porci din spatele Blocului alimentar – se deplasau fără ţintă de colo-colo, în haite sprinţare fără de voia lor, dar înnebunite, ca nişte fuioare invizibile lăsate în unduirea palelor obosite ale vântului ce abia se simţea.

Era aproape ora prânzului. Jos, pe asfaltul crăpat ici-colo, din care ieşeau smocuri de iarbă, al aleilor ce şerpuiau în jurul răzoarelor cu flori îngrijite (zambile, lalele, stânjenei, hortensii), din faţa intrării în fiecare pavilion, úmbrele abulice ale oamenilor care deambulau ca nişte furnici ameţite de fum se micşoraseră. În timp ce, din cer, începuseră să coboare încet, ca nişte ectoplasme incandescente, pete uleioase prelinse din căldura soarelui ce prinsese a se topi.

Toată această adunare tristă, cu bărbaţii în pijamale, purtând în palmă, cu grijă, furtunaşul sondei urinare sau cu nepoatele de departe (pe cap cu basmale negre înflorate!) şi ducând de braţ câte o femeie cu chipul de ceară şi privirea pierdută, ce se ţinea cu amândouă mâinile de burtă, parcă să nu i se deschidă, cu asistentele roşcovane, săltându-şi fundul mare şi zdupănind din picioarele groase vârâte-n şosete albe, care alergau fornăind din greu şi fluturând colile fişelor medicale ori cu infirmierii care împingeau la pas un scaun cu rotile în care zăcea înţepenit câte un bătrân cu părul alb, vâlvoi şi picioarele scheletice învelite în pătur㠖 toate aceste fiinţe strânse acolo de un singur lucru, suferinţa umană, păreau că participă la un miting de protest împotriva turpitudinii, a durerii şi a ideii de boală. Demonstrau în tăcere în contra tuturor descumpănirilor, protestau împotriva decrepitudinii şi a tuturor căderilor în abisul degenerescent ale corpului uman. Corpul nostru, această pungă elastic㠖 o vreme, plină cu oase şi organe putride!, gândi în şoaptă, cu teamă parcă, femeia. Lângă ea, doctorul se oprise şi îşi scosese telefonul portabil din buzunarul halatului.

Abia acum putea să-l studieze mai atent. Un bărbat cu aparenţă de om foarte tânăr, dar se vedea că nu mai e aşa – oare de ce o fi ales să lucreze cu oamenii în vârstă, trebuie să fie un tip foarte sensibil... sau a avut şi el un episod tragic cu bătrâni? – înalt, bine făcut, brunet, părul tăciune şi lucios, dar cu destule fire albe în perciuni, lăsat un pic mai lung, pe după urechi, maxilare puternice, de răpitor, bărbie tăiată, buze cărnoase, senzuale, nas drept, un pic ascuţit la vârf, cu nările ca nişte aripioare fâlfâind la emoţie, cămaşă bleu, descheiată la doi nasturi, sus la gât, de unde răsar câteva fire de păr negru întoarse spre în afară, stetoscopul pe după guler, halatul trei-sferturi acoperă un tors de sportiv sau, în orice caz, al unui bărbat preocupat serios de cum arată, apoi, în jos, dezvăluie o pereche de pantaloni albi, iar în picioare, faimoşii papuci, tot albi, atât de comuni în spitale, deveniţi cvasi-obligatorii ca element de ţinută medicală. Dar mâinile, Dumnezeule, ce mâini?! O vrăjiseră mâinile lui cu încheieturi albe, delicate, cu palme însă puternice, pe dosul cărora părul negru le dădea un aer accentuat viril şi terminate cu degete lungi (a făcut sigur pian în copilărie, e imposibil, dar pian, nu vioară, căci la vioară buricele degetelor se aplatizează cu timpul, devin parcă nişte bătături galbene, iar unghiile cresc ciobite!). Mâini făcute să sfarme orice obstacol, să strângă hotărât în mănunchi promisiuni aprige, să gâtuie instantaneu orice piedică sau, ţinta supremă, să mângâie aspru, intransigent şi fără replică, adică până la extrem, o femeie.

– Să vină la rondul doi!... Închise telefonul, clapa pocni sec, în timp ce el se întoarse către ea: Aşa-i zicem noi locului ăstuia. Rondul doi. E al doilea rond din cele cinci ale parcului...

– Nu, unchiul! – îi răspunse Madeleine, în timp ce luă cu amândouă palmele bolul cu ceai şi-l duse la gură. Dar şi, dacă vreţi – şi închise ochii – tatăl!

Răspunsul la întrebarea pe care doctorului Pascal i-o pusese în curtea sanatoriului a întârziat, astfel, două zile. Iar, în aceste două zile, vremea se schimbase şi luase înfăţişarea unei toamne târzii, deşi era de-abia luna mai. Vântul învălmăşit cu pânze transparente de apă îndoia copacii şi strâmba umbrelele trecătorilor, dădea peste răscoală rigolele, năvălind pe trotuare şi depunând aluviuni de noroi, iar răpăiala stropilor grei pe tabla acoperişurilor stârnea fiori porumbeilor şi le alunga tihna. Cerul era ca un uger cenuşiu-închis, cu norii grei atârnând fără speranţă, făcuţi parcă din smoală amestecată cu var. De sus, nu mai cădeau picături de apă, ci şuvoaie.

La Pérouse nu era departe de centru, aşa că Madeleine, deşi plecase de la atelier din vreme, pierdu timpul căutând o parcare. Reuşi însă până la urmă să-şi lase maşina pe o străduţă laterală. Şi cu sens interzis. Acuma, fie ce-o fi! – îşi zise şi o luă la fugă spre bulevard. Întârziase, normal. Ufff, umbrela! O uitase în maşină, pe bancheta din spate. Norocul meu... ancestral!

Un loc ideal pentru snobi, La Pérouse, ce să-ţi spun, moft, parcă-i lupanar cu sclipici!... Ce-o fi căutând doctoraşul taman aicea, că mi s-a părut un băiat modest?! Îşi dădu jos de pe ea balonzaidul leoarcă şi-l agăţă de cuier. Bine că măcar e cald, pentru el, că mi-a spus că are intoleranţă la frig. Am auzit şi eu că e mare belea cu alergia la frig.

– ... Apar pete roşii pe tot corpul, dar mai ales pe faţă, se umflă buzele, limba, bolnavul respiră tot mai dificil, iar corpul însuşi capătă o greutate considerabilă... E ceva şi misterios, ca la orice alergie, dar şi, în ultimă instanţă, groaznic, să ştiţi!

– Păi, în cazul ăsta, e bine să vă trageţi mai la sud. Sau, şi mai corect, în zona nord-sahariană. Unde-i cald şi bine... dar, staţi aşa, că mă gândesc: noaptea-n deşert, ce doamne iartă-mă o să faceţi, că-i frig de crapă pietrele?!

– Ehh, de aceea am ales să rămân aici. Mă înfofolesc preventiv şi...

Îşi strânse legătura fularului de la gât... Burberry, deh, e pedant de elegant!... şi un zâmbet fără niciun retuş îi deschise faţa, acordându-se perfect cu ochii lui de un albastru limpede.

– Da. Un ceai, poate un grog, nu ştiu, să vedem. Mâine e incinerarea. Se ocupă firma de tot, totul e aranjat, de-aia mă vedeţi ceva mai relaxată... Făcu o pauză. Oare?...Oare sunt relaxată, cum zic? Apoi, continuă: Şi m-am gândit că, dacă vreţi să participaţi... de-aia v-am şi sunat. În orice caz, dacă vreţi să vă bazaţi pe spiritul meu de observaţie, am ghicit şi altceva în gestul dvs. de acum două zile, de marţi – şi intuiţia îmi spune că nu greşesc – acela de a-mi întinde cartea de vizită, când ne-am luat rămas bun. Gestul ăsta, cred că ştiţi, îl fac întotdeauna anchetatorii care instrumentează un caz cu debut mai dificil, atunci când, în pragul uşii, se despart de un martor sau de văduvă, după ce i-au anunţat acesteia moartea soţului şi au întrebat-o, viclean, dacă bănuieşte pe cineva. „Dacă aveţi nevoie de ceva sau dacă vă mai amintiţi vreun detaliu ce ne-ar putea fi de folos, vă rog să mă sunaţi... la orice oră!”. Aaaa, în acelaşi timp însă n-aş băga mâna în foc că privirea lui către văduva prăbuşită de durere în fotoliu nu depăşise bariera. O barieră pe care scrie compasiune (cu negru, normal, că e vorba de un sentiment de milă amestecată cu solidaritate în faţa morţii!), după care, o linie roşie (ca să fie văzută mai bine şi să fie depăşită cu nonşalanţă!), urmată de urarea permisivă: de aici încolo, tot ce doriţi! (cu albastru, normal, întrucât e culoarea cea mai potrivită a libidoului în trei ipostaze – vacanţă, loisir şi a-şi face de cap!) .

Doctorul o privea amuzat. Se vedea de la o poştă că se simte bine. Îşi pusese cotul drept pe masă, bărbia în palmă şi o privea cu ghiduşie. Ochii i se îngustaseră, iar la coada lor, ce se lăsa în jos, apăruseră două pliuri subţiri, care nu-i dădeau deloc un aer ceva mai serios, ci mai degrabă şi mai nostim, fiindcă faţa lui aducea un pic, în acel moment, cu aceea a unui clovnăraş.

–...Şi m-am întrebat, a continuat ea, ce doamne iartă-mă să fac eu cu cartea de vizită a unui doctor care, după ce-mi anunţă moartea unchiului meu, pe deasupra mai constat că nici nu-mi poate fi de folos? Profesional vorbind, daaa, să ne-nţelegem. Cum mă poate ajuta pe mine – care mă consider o persoană, totuşi, trebuie să recunoaşteţi, aflată departe de vârsta a treia – deci, în ce fel mă poate ajuta un doctor specialist în gerontologie? Decât dacă în gestul lui se poate ghici şi altceva, dincolo de curtoazie...

Şi a participat. A fost unul dintre puţinii, dacă nu chiar singurul care, fără să pară a fi ostentativ apropiat de Madeleine, i-a stat alături. Ceilalţi artişti, colegii ei, pictori, sculptori, s-au strâns separat, într-o parte, grupaţi parcă de o disciplină severă... solidaritatea durerii îngemănate cu spaima, căci nu-i uşor să trebuiască să fii martor la incinerarea cuiva drag, iar, pe deasupra, să nici nu mai fi intrat vreodată într-un crematoriu. I-a stat alături, i-a fost sprijin în tot ce a însemnat procesiunea. Şi adevărul e că nu numai atunci, ci şi în evenimentele ce aveau să urmeze.

A trecut şi vara. S-au stins ecourile vacanţei. Au încetat suspinele. S-au risipit strigătele de extaz. Sau urletele sfâşietoare. A sosit septembrie. În anul acela, toamna avea parcă ceva morocănos-englezesc, închisă la culoare ca un tweed sinonim cu veşnicia tocită la coate. O toamnă ce pornise vijelios, biciuind pe spate văzduhul cu sfori de apă îngheţată, pentru ca apoi, peste doar câteva ore, să se înmoaie şi să se mulţumească doar cu chiciură. O toamnă abraşă, hachiţoasă, meschină, agresivă, uricioasă şi posacă. Exact ca o veste proastă!

– Întinde-te şi dă-mi şi mie, te rog, paharul, dragule. Şi, zău, nu mai fi aşa de speriat! La urma urmelor, tu trebuie să te fi obişnuit demult cu moartea. Toţi bolnavii tăi sfârşesc astfel. Invariabil şi nu numai. Ci şi repede. Asta-i meseria ta. Tu nu te uiţi îndărăt. N-ai nevoie de anamneză. Tu te cantonezi strict în prezent. Ca şi mine, şi eu, ca pictor, trăiesc doar în prezent, mă vâr în sacul ăsta din care numai rareori ies, ca să mai adulmec un pic universul şi să-i iau temperatura, să vedem ce s-a mai întâmplat în vecinătăţile mele, cine a mai mierlit-o, care s-a mai ivit, după care, mă bag la loc. Dar, spre deosebire de tine, retina prezentului meu nu memorează decât culori. În combinaţii şi structuri ale Frumosului. Tu, în schimb, trăieşi în prezentul ruinei. Specialitatea pe care ţi-ai ales-o. Să îngrijeşti bătrâni. Deci, toţi pacienţii tăi sunt, ca să nu exagerez, muribunzi. Dacă ai fi fost orelist, era altceva. Sau reumatolog. Sau osar. Aşa însă...

– Da, dar, scumpo...

– Niciun „dar”, scumpule. Ce ţi s-a întâmplat? Ai văzut şi tu moartea cu ochii. Ai zărit-o de departe şi ai trecut pe lângă ea. Deci, n-a fost nimic de natură să te... alerteze sub aspect patologic – mai ţii minte că aşa mi-ai spus atunci, prima oară, când ne-am cunoscut? Bref! I-ai ghicit strălucirea coasei. Ok... Şi ce-i cu asta? Un accident de maşină, cu două victime, una a decedat, cealaltă e-n stare gravă la spital. La urma urmelor, asta ai fost. Martor la o nenorocire. Ai văzut şi tu sânge. Carne, cheaguri, fibre, muşchi, viscere, creieri, oase şi aşa mai departe. Că, până acum, n-ai avut treabă decât cu butaforii. Decrepitudinea umplută cu câlţi. Sau cu paie. Sperietori. Ca să nu-ţi mai amintesc că, în fiecare clipă, în lume se petrec milioane de astfel de...

–... Dar fără să le văd eu, nu-nţelegi, scumpo?

– Bine, atunci am să-ţi povestesc eu un alt fel de „accident”. Ca să te convingi odată că se poate ceva şi mai rău decât moartea. Şi să te maturizezi. Ok?... Ascultă!”

© 2007 Revista Ramuri