Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În viaţă

        de YU HUA

Traducere din chineză şi note de Mugur Zlotea

Copyright © Humanitas Fiction, 2016

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Yu Hua s-a născut în 1960 în oraşul Hangzhou. Vreme de cinci ani a fost medic dentist, meserie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului. A debutat în 1984 cu o povestire, iar de-a lungul timpului a publicat patru romane, şase volume de povestiri şi câteva volume de eseuri. Cărţile sale au fost traduse în germană, franceză, italiană, spaniolă, poloneză, maghiară, japoneză, ebraică etc. Este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award, în 2002.

Romanul În viaţă, recompensat cu premiul Grinzane Cavour, în 1998, şi ecranizat de Zhang Yimou (cel care semnează şi regia peliculei Sorgul roşu, după romanul omonim al lui Mo Yan), a devenit un fenomen editorial, mai cu seamă după interzicerea filmului de către autorităţile chineze.

Poveste despre supravieţuire şi familie, despre puterea de a spera şi de a trăi într-o lume întotdeauna potrivnică şi imprevizibilă, cartea este o tulburătoare meditaţie asupra destinului şi asupra istoriei.

Cu patruzeci de ani în urmă, tata se plimba în sus şi-n jos pe aici, îmbrăcat în haine negre de mătase. Îşi ţinea întotdeauna mâinile la spate şi când ieşea pe poartă îi spunea mamei:

– Mă duc să mă plimb pe pământurile mele.

Tata ieşea pe câmp şi când îl vedeau arendaşii care erau la muncă, apucau sapa cu amândouă mâinile şi se înclinau plini de respect:

– Stăpâne...

Când se ducea la oraş, cei care-l vedeau îi spuneau „domnule“. Era om cu stare, dar când se uşura o făcea tot ca un sărăntoc. Nu-i plăcea să se răhăţească în ţucalul de lângă pat, era ca vita, îi plăcea să se ducă afară, pe câmp. În fiecare seară trăgea câte un râgâit care semăna destul de bine cu orăcăitul de broască, ieşea din casă şi se îndrepta agale spre hârdăul cu rahat.

Odată ajuns acolo, de silă că marginea hârdăului era murdară, se suia cu picioarele pe el şi se lăsa pe vine deasupra lui. Era deja bătrân şi dimpreună cu el îi îmbătrânise şi rahatul şi nu mai ieşea aşa de uşor: toată familia putea să-l audă cum se scremea şi gemea acolo, în capul satului.

Aşa şi-a făcut tata nevoile vreme de zeci de ani, şi până la şaizeci de ani a putut să stea cocoţat pe hârdău ceva vreme, avea o asemenea putere-n picioare de parcă erau gheare de pasăre. Îi plăcea să vadă de acolo cum se lăsa noaptea peste pământurile lui. Fiică-mea, Fengxia, când avea trei, patru anişori, fugea tot timpul în capul satului să-l vadă pe bunicu-său răhăţindu-se. Tata era deja bătrân şi cum stătea el pe vine, picioarele începeau să-i tremure, iar Fengxia îl întreba:

– Bunicule, de ce tremuri?

– Mă bate vântul, îi răspundea tata.

Pe vremea aceea noi eram încă o familie cu stare, familia Xu, şi aveam peste o sută de mu1 de pământ care se întindeau de aici şi până la coşurile fabricii ăleia. Tot era al nostru. Tata şi cu mine eram consideraţi oameni bogaţi şi ni se spunea „stăpânul“ şi „tânărul stăpân“. Când mergeam pe drum, zgomotul făcut de papucii noştri era precum zdrăngănitul banilor de aramă. Nevastă-mea, Jiazhen, era fata negustorului de orez din oraş, şi ea din familie cu stare. Femeile cu bani se iau cu bărbaţi cu bani, pun banii unii peste alţii şi banii curg şi zornăie, dar sunetul ăsta nu l-am mai auzit de patruzeci de ani.

Eu am fost fiul risipitor al familiei Xu, sau după cum zicea tata, un netrebnic. Fusesem câţiva ani la şcoală şi eram tare fericit când învăţătorul, îmbrăcat într-o haină lungă, mă punea să citesc câte o bucată dintr-o carte. Mă ridicam în picioare, luam Cartea celor o mie de caractere şi-i spuneam:

– Ascultă bine că-ţi citeşte tătâne-tău!

Învăţătorul, care era trecut de şaizeci de ani, i-a zis tatei:

– Când o creşte mare, domnişorul vostru o să ajungă o puşlama.

Tata spunea că de mic eram vai de capul meu. Învăţătorul – că eram precum lemnul cel putred din care nu se poate ciopli nimic. Dacă mă gândesc bine acum, amândoi aveau dreptate, dar pe atunci nu gândeam aşa. Îmi ziceam că aveam bani, că eram lumina ochilor alor mei şi că dacă mă stingeam eu, rămânea şi familia Xu fără urmaşi.

La şcoală nu mergeam niciodată pe jos, mă ducea un argat de-al nostru în cârcă, iar când se terminau orele, mă aştepta omul stând deja pe vine, cu spatele îndoit şi plin de respect. Mă suiam în cârca lui şi-l pocneam peste cap spunându-i:

– Changgen, dă-i bătaie!

Changgen o lua la goană, iar eu săltam în spatele lui de parcă eram o vrabie în vârf de copac.

– Zboară, îi porunceam.

Changgen se avânta cu paşi mari, de parcă ar fi încercat să se înalţe-n zbor.

După ce-am mai crescut, îmi plăcea să mă duc la oraş şi nu mai dădeam pe acasă câte zece zile sau jumătate de lună. Îmbrăcat în haine albe din mătase, cu părul aranjat şi uns de strălucea, stăteam în picioare în faţa oglinzii şi mă uitam cât eram de ferchezuit –„Aşa arată un om cu bani“, îmi ziceam.

Îmi plăcea să mă duc la bordeluri şi să ascult cum femeile alea cochete chicoteau şi gemeau toată noaptea. Asemenea zgomote mă făceau să mă simt la fel de bine ca atunci când mă scărpinam de-o mâncărime. Iar odată ce-ai început să te duci prin bordeluri, n-ai cum să nu te apuci şi de jocuri de noroc. Curvele şi jocurile de noroc sunt precum mâinile ori picioarele, n-ai cum să le desparţi. Cu vremea, au început să-mi placă mai mult jocurile, curvele erau doar ca să mă mai relaxez; ca atunci când te uşurezi după ce ai băut prea multă apă, adică mai direct când te duci să-ţi goleşti băşica. Dar jocurile de noroc erau cu totul altceva, eram bucuros şi încordat în acelaşi timp, iar sentimentul acela de încordare mă făcea să mă simt bine într-un fel greu de descris. Înainte eram precum un călugăr budist care toată ziua nu făcea nimic altceva decât să tragă clopotul, eram fără vlag㠖 mă sculam dimineaţa şi singurul lucru la care mă gândeam era cum să fac să treacă ziua mai repede. Tata suspina adânc şi mă ocăra că nu le făceam cinste strămoşilor. Eu mă gândeam însă că nu era numai treaba mea să-i cinstesc pe strămoşi şi-mi spuneam: „Da’ de ce-mi cere el mie să las viaţa bună şi să mă omor să-mi cinstesc strămoşii?“ Unde mai pui că în tinereţe tata fusese la fel ca mine; familia noastră avusese peste două sute de mu de pământ, dar când au ajuns pe mâna lui şi s-a pus pe cheltuit, au mai rămas puţin peste o sută de mu. I-am spus:

– Nu-ţi mai bate capul, o să-i cinstească fiu-meu.

Întotdeauna trebuie să le laşi celor care vin după tine ceva bun de făcut. Mama a râs pe înfundate când a auzit răspunsul meu şi mi-a povestit că, pe vremuri, şi tata tot aşa îi zisese bunicului. Şi mi-am spus în sinea mea, păi chiar aşa, dacă ţine morţiş să fac eu ce n-a fost el în stare să facă, ce altceva să-i răspund? Fiu-meu, Youqing, încă nu se născuse pe-atunci, iar fiică-mea, Fengxia, tocmai făcuse patru ani. Jiazhen era gravidă în şase luni cu Youqing şi nu era prea atrăgătoare. Când mergea, părea că în pantaloni erau îndesate două chifle care se mişcau în lături în loc să se mişte înainte. Îmi era lehamite de ea şi i-am zis:

– Uită-te la tine, pui câte un colac pe burtă ori de câte ori bate vântul.

Jiazhen nu se-ncontra niciodată cu mine, dar când a auzit vorbele astea grele s-a cam supărat şi mi-a răspuns încetişor:

– Burta mea n-a crescut de la vânt.

De când începusem să mă dau pe jocuri de noroc chiar mă gândeam să le fac cinste strămoşilor, adică să iau înapoi pământul pierdut de tata. Şi când el mă întreba cu ce-mi mai pierdeam vremea pe la oraş, eu ziceam:

– Acum nu-mi mai pierd vremea, fac afaceri.

– Ce afaceri?

S-a făcut foc şi pară când i-am spus, pentru că şi el tot aşa îi răspunsese tatălui său în tinereţe. Când a aflat că jocurile de noroc erau afacerile mele, şi-a scos papucul din picior să dea în mine. Eu m-am ferit, mă dădeam când într-o parte, când într-alta şi mă gândeam că dă de câteva ori şi-i trece. Doar că el, care de obicei n-avea forţă nici să tuşească, dădea din ce în ce mai zdravăn. Nu eram nici eu vreo muscă după care să dea, aşa că l-am apucat de mână şi i-am spus:

– Tată, dă-o-n mă-sa! Nu mă iau de tine că m-ai adus pe lume, dă-o-n mă-sa de treabă!

Îl ţineam de mâna dreaptă, dar el şi-a scos papucul drept cu mâna liberă şi a dat iar să mă lovească. L-am prins şi de stânga şi, cum nu mai putea să dea, de nervi a început să tremure.

– Netrebnicule, m-a ocărât el.

– Du-te-n mă-ta, i-am spus şi l-am împins de s-a rostogolit până-n colţul zidului.

Când eram tânăr îmi plăcea să mănânc, să beau, să merg la curve şi la jocuri de noroc, şi m-am destrăbălat cât am putut. Bordelul la care mă duceam se chema „Casa frumoaselor“, şi era o curvă grasă de care-mi plăcea mult. Când mergea, bucile mari i se legănau în sus şi-n jos de parcă erau lampioanele agăţate la poarta bordelului şi când eram peste ea în pat şi ea mai mişca din când în când sub mine, mi se părea că dorm pe o barcă care se clătina pe valuri. O puneam adesea să mă care în spate prin oraş şi-o călăream aşa cum călăreşti o iapă.

Socru-meu Chen, negustorul de orez, stătea în spatele tejghelei, îmbrăcat în haine negre de mătase. De câte ori treceam prin faţa prăvăliei lui, o trăgeam pe curvă de păr să se oprească, îmi scoteam pălăria şi-l salutam cu respect:

– Toate bune?

Socru-meu se făcea verde la faţă, iar eu plecam hlizindu-mă. Tata îmi zise că de câteva ori socru-meu se îmbolnăvise de supărare, dar i-am spus:

– Las’ că nu mă prosteşti tu pe mine. Nu te-ai îmbolnăvit tu că-mi eşti tată, ce dă el vina pe mine pentru boala lui?

Lui socru-meu îi era frică de mine şi eu ştiam asta. Când treceam prin faţa magazinului călare pe curvă, socru-meu se strecura repede nevoie mare în camera din spate, de parcă era un şoarece care se vâra-n gaură. Nu îndrăznea să dea ochii cu mine, dar când ginerele trece pe lângă poarta socrului trebuie să dea bună ziua, aşa că eu îi uram socrului ascuns toate cele bune cât mă ţineau bojocii.

Cel mai tare a fost atunci când au pierdut japonezii şi armata naţionalistă2 se pregătea să intre în oraş să ocupe teritoriile pierdute. Era o zi plină de forfotă, de-o parte şi de alta a străzilor erau oameni care agitau steguleţe colorate, iar pe la magazine erau agăţate steagurile Partidului Naţionalist – un soare alb pe cerul albastru. Socru-meu agăţase în faţa magazinului lui şi un portret al lui Chiang Kai-shek3, mare cât două uşi, şi sub buzunarul stâng al lui Chiang stăteau trei băieţi de prăvălie.

Eu eram după o noapte întreagă de pariuri la bordel şi-mi simţeam capul greu de parcă aveam un sac de orez pe umeri. M-am gândit că nu mai dădusem pe acasă de peste două săptămâni şi hainele de pe mine căpătaseră un miros acru, aşa că am tras-o jos din pat pe curva cea grasă şi am pus-o să mă care acasă. Am cerut să vină după noi şi o lectică să-i fie şi ei uşor să se întoarcă la bordel după ce mă ducea acasă.

În timp ce mă căra înspre ieşirea din oraş, curva bombănea într-una ceva despre cum nici trăsnetul nu-l loveşte pe cel adormit, dar că eu eram negru la suflet şi-o trezisem când abia pusese geană pe geană. I-am vârât în sân un ban de argint şi i-am închis gura. Când ne-am apropiat de poarta oraşului şi am văzut mulţimea de oameni, m-am mai înviorat.

Socru-meu era starostele breslei negustorilor de orez şi l-am văzut de departe cum stătea în mijlocul străzii şi striga:

– Treceţi toţi la locurile voastre, la locurile voastre, haideţi, când va veni armata naţionalistă să aplaudaţi şi să ovaţionaţi.

Cineva m-a văzut şi a început să strige râzând:

– A venit, a venit!

Socru-meu a crezut că venise armata şi s-a dat imediat la o parte. Strângând curva între picioare ca pe un cal, i-am zis:

– La galop!

În hohotele de râs ale mulţimii, curva galopa cu mine în spate gâfâind şi ocărându-mă:

– Noaptea călare pe mine, ziua călare pe mine, suflet negru ce eşti, mă goneşti spre moarte!

Rânjind cu gura până la urechi, înclinam din cap în semn de respect către oamenii care hohoteau de râs, iar când am ajuns în faţa socrului meu, am tras-o pe curvă de păr:

– Pe loc!

Curva scoase un „Auu“ şi se opri.

– Stimate socru, ginerele tău îţi urează bună dimineaţa! am strigat către socru-meu.

Chiar că l-am făcut atunci pe socru-meu să-şi piardă toată cinstea obrazului; stătea ca prostit, cu gura tremurândă, şi i-a luat ceva vreme până să-şi revină şi să-mi spună cu o voce spartă:

– Vai de neamul meu! Du-te repede de aici!

Dar parcă nici nu era vocea lui.

Nevastă-mea, Jiazhen, ştia bineînţeles ce viaţă destrăbălată duceam la oraş, dar ea era o femeie bună. Se vede treaba că mi-am putut lua aşa o femeie virtuoasă în viaţa asta a fost pentru că în cea de dinainte oi fi fost vreun câine. Jiazhen îndura resemnată toată samavolnicia mea; când eu îmi făceam de cap la oraş, ea era foarte îngrijorată, dar niciodată nu mi-a zis nimic, la fel ca maică-mea.

Adevărul este că îmi cam dădeam în petic la oraş şi Jiazhen se frământa aşa de tare, de nu avea nici o clipă de linişte. Când m-am întors într-o zi, abia ce mă aşezasem la masă, că Jiazhen, foarte zâmbitoare, mi-a pus în faţă patru feluri de mâncare şi mi-a turnat şi un pahar cu vin. S-a aşezat apoi lângă mine, aşteptând să mănânc. Mi se părea ciudat că era aşa de zâmbitoare, nu înţelegeam care era prilejul de bucurie, şi degeaba mi-am tot bătut capul că habar n-aveam ce zi era. Am întrebat-o pe ea, dar ea nu a zis nimic, se uita la mine şi zâmbea.

Toate cele patru feluri de mâncare erau din legume şi Jiazhen îl făcuse diferit pe fiecare, dar când ajungeai la fundul bolului, în toate era câte o bucată de carne de porc, de aceeaşi mărime. La început n-am băgat de seamă, dar când am ajuns la ultimul bol şi am dat iar peste bucata de carne, am rămas ca trăsnit şi apoi am început să chicotesc.

Am înţeles ce voia Jiazhen să zică, voia să mă facă să înţeleg că deşi femeile păreau să fie diferite, înlăuntrul lor erau toate la fel.

– Asta ştiu şi eu, i-am spus lui Jiazhen.

Înţelegeam bine judecata ei, dar când vedeam câte o femeie care era diferită la înfăţişare, nu puteam să cred că în rest era la fel ca celelalte.

Aşa era Jiazhen: deşi în sinea ei nu era mulţumită de mine, nu se putea citi nimic pe chipul său şi se folosea de tot felul de tertipuri ca să îmi facă morală. Dar la mine nu mergea nici cu binele, nici cu răul, nici papucul tatei, nici mâncarea nevestei nu mă puteau ţine pe loc; mie îmi plăcea la oraş, la curve. Numai mama înţelegea ce era în mintea bărbaţilor şi-i spunea lui Jiazhen:

– Bărbaţii-s ca mâţele lacome.

Vorba asta a mamei nu numai că-mi servea drept scuză, dar mai dezvăluia şi câte ceva despre trecutul tatei. Când o auzea, tata, care şedea pe-un scaun, strângea din ochi de păreau două crăpături şi începea să chicotească. Nici el nu fusese mai breaz în tinereţe, se potolise la bătrâneţe că nu-l mai ţineau puterile.

Cu jocurile de noroc tot la bordel mă îndeletniceam şi cel mai des jucam mahjong4, domino şi zaruri. De câte ori jucam, pierdeam, şi din ce pierdeam, dintr-atât eram mai hotărât să iau înapoi pământul pierdut de tata. Când abia începusem să joc şi pierdeam, plăteam cu banii jos, iar când nu am mai avut bani, furam din bijuteriile mamei sau ale lui Jiazhen. Am pierdut până şi lanţul de aur al fiică-mii, Fengxia. Apoi am jucat pe datorie; cămătarii ştiau situaţia mea şi-mi dădeau credit. După ce-am început să joc pe datorie, n-am mai ţinut minte de câte ori am pierdut şi nici creditorii nu-mi pomeneau nimic, dar în fiecare zi urzeau planuri legate de cei o sută şi ceva de mu de pământ ai familiei mele.

Note

1 Un mu este echivalentul a 0,06 hectare.

2Armata naţionalistă era formată din trupele loiale Partidului Naţionalist care a condus China până în 1949.

3 Chiang Kai-shek (Jiang Jieshi), 1887–1975, a fost preşedintele Partidului Naţionalist şi a condus China până la venirea la putere a Partidului Comunist, în 1949, după care s-a refugiat în Taiwan.

4Mahjong (majiang) este un joc de noroc care se joacă cu piese asemănătoare celor de rummy.

© 2007 Revista Ramuri