– Aveţi camera 418, la etajul patru, liftul este la dreapta dumneavoastră, micul dejun e pînă la 10 dimineaţa, pînă la 11 sîmbăta şi duminica. Sejur plăcut!

O formulă spusă cu o amabilitate mecanică de domnişoara de la recepţie, însoţind spusele cu un zîmbet proaspăt, încă netocit de miile de ture de noapte şi de pretenţiile exagerate ale turiştilor pisălogi.

Urcăm cele patru trepte spre zona liftului şi remarc pe perete un text în spaniolă: Instrucţiuni pentru a urca o scară, de Julio Cortazar (1914-1984). Ironic, citim despre cum să urcăm scara, în timp ce aşteptăm ascensorul. Oricum nu am înţeles subtilitatea textului încît să ne conformăm şi să urcăm scările ca la carte, gîfîind (deh, vîrsta) pînă la etajul nostru. Urcăm în lift, acolo sînt alte instrucţiuni, dar nu sînt semnate de nimeni, le putem atribui, lesne, fabricantului. Ajungem la patru şi uşa se deschide spre un alt text, de data asta în engleză. Ieşim din lift şi nu plecăm pînă nu termin de citit. Citez din memorie, deci, practic, nu prea citez, ci parafrazez. Povestesc un citat din Virginia Woolf (1882-1941): „uneori vizez la zorii Judecăţii de Apoi, cînd după ce marii cuceritori, legiuitorii, marii bărbaţi de stat vin şi-şi primesc coroanele, laurii, iar numele lor sînt cioplite în nemuritoarea marmură, Atotputernicul se întoarce spre Sfîntul Petru şi-i zice, nu fără o oarecare invidie, cînd ne vede sosind cu cărţile noastre sub braţ: «Vezi, ei nu au nevoie de răsplată. Nu avem nimic să le dăm. Lor le-a plăcut să citească»”.

Mai rămîn o clipă în faţa citatului, ca şi cînd el ar fi fost scris special pentru sosirea noastră acolo, în drum spre camera 418. Cu Virginia Woolf chiar am o legătură, cumva, specială. Într-o anumită perioadă a vieţii ei a locuit şi a scris într-o podgorie din Cassis, la 10 kilometri de La Ciotat, unde m-am mutat de patru ani. Podgoria se numeşte „Château de Fontcreuse”, iar casa oferită de Colonelul Teed, proprietarul englez de atunci, scriitoarei se numea „La Bergerie”. Am vizitat-o de două ori (cu acordul actualului proprietar, domnul Brando, prima dată singur, a doua oară cu Mircea Mihăieş, care predă (şi) Virginia Wolf la Filologia din Timişoara.

Ajungem în camera 418, lăsăm bagajele şi privim în jur. Pe peretele de la capul patului, pe fondul cărămiziu, scris cu litere roşii, un poem. Iată-l, în original:

Pensar en ti esta noche

no era pensarte con mi pensamiento,

yo solo, desde mí. Te iba pensando

conmigo extensamente, el ancho mundo.

El gran sueńo del campo, las estrellas,

callado el mar, las hierbas invisibles,

sólo presentes en perfumes secos,

todo,

de Aldebarán al grillo te pensaba.

ˇQué sosegadamente

se hacía la concordia

entre las piedras, los luceros,

el agua muda, la arboleda trémula,

todo lo inanimado,

y el alma mía

dedicándolo a ti! Todo acudía

dócil a mi llamada, a tu servicio,

ascendido a intención y a fuerza amante.

Concurrían las luces y las sombras

a la luz de quererte; concurrían

el gran silencio, por la tierra, plano,

suaves voces de nube, por el cielo,

al cántico hacia ti que en mí cantaba.

Una conformidad de mundo y ser,

de afán y tiempo, inverosímil tregua,

se entraba en mí, como la dicha entra

cuando llega sin prisa, beso a beso.

Y casi

dejé de amarte por amarte más,

en más que en mí, confiando inmensamente

ese empleo de amar a la gran noche

errante por el tiempo y ya cargada

de misión, misionera

de un amor vuelto estrellas, calma, mundo,

salvado ya del miedo

al cadáver que queda si se olvida.

Autorul poeziei este Pedro Salinas (1891-1951). Anii naşterii şi ai morţii sînt daţi în paranteză, de regulă, pentru toţi autorii din hotel, să ştim unde ne situăm în raport cu ei. Mda, deci, Pedro Salinas, un scriitor pe care cred că l-am văzut în cîteva înşiruiri de poeţi spanioli, dar sigur nu am citit nimic scris de el. Acum, însă, voi dormi cinci nopţi cu această poezie. O mai citesc o dată. Şi încă o dată. Despachetăm şi reiau lectura. Parcă mă apropii de poezie, de spiritul ei, nu de cuvinte. Nu ştiu într-atîta spaniolă încît să înţeleg cuvintele, dar am citit atîtea versuri încît să simt că e o poezie acolo. O poezie importantă, puternică, altfel nu ar fi ajuns pe peretele camerei. A camerei mele, era să spun, cu un fel de trufie. Dar mă reprim: pe peretele camerei de hotel. Eu am ajuns în această cameră pentru că era gata, era pregătită, era la rînd.

Recepţia hotelului e Loteria Viselor: nu cred că ei, cei de acolo, ştiu ce poezii, ce citate îţi oferă odată cu cheia. Dacă ar fi ştiut, mi-ar fi spus:

– Aveţi camera 418, la etajul patru, cu o superbă poezie de Pedro Salinas. Lectură plăcută! Dacă nu înţelegeţi spaniola, veniţi la recepţie şi cereţi traducerea în alte limbi de circulaţie.

Nu există nici o evidenţă a citatelor din toate camerele. Asta mi-a spus-o Victoria de la Cruz, managerul hotelului, peste trei zile, cînd ne-am văzut la micul dejun tocmai pentru asta, pentru o listă cu citatele. Nici nu i-a mai cerut-o nimeni. Un scurt istoric: Las Letras, clădire istorică din 1817, ridicată în locul primei tipografii din Madrid, păstrînd fundaţiile. Cartierul întreg este cunoscut sub numele de Barrio de Las Letras şi este renumit pentru că aici, în acest perimetru, au scris şi au trăit (sau invers), printre alţii mai puţin celebri, Lope de Vega, Quevedo, Góngora şi Cervantes. Practic, înainte de a fi hotel, clădirea a fost o tipografie. Şi fantomele literelor s-au aşezat în camere şi n-au mai vrut să plece. (Ultima propoziţie e de la mine, nu mi-a spus-o Victoria.)

Hotel de Las Letras a intrat în gestionarea lanţului Iberostar doar din ianuarie 2015. Textele erau pe pereţi. Şi nu cred să existe pe fişele de inventare rubrica de poezii şi citate pe pereţi.

Victoria îmi spune că hotelul are 109 camere şi că sînt citaţi autori importanţi. Îmi dă trei nume sigure: Gustavo Adolfo Becquer, Shakespeare, Miguel de Cervantes. Eu îl adaug pe Salinas. Da, ştie poezia lui Salinas, a fost în camera 418. Îi spun că eu aş fi interesat să cumpăr o carte în care să se afle toate textele din Hotel. Pentru carte nu există toate drepturile de autor. Nu poţi să le pui în circulaţie. Aşa, pe pereţii hotelului nimeni nu poate spune că textele circulă neautorizat. I s-a întîmplat să verifice cîte o cameră, prin sondaj, şi să dea peste un text care să i se potrivească de minune pentru acel moment al vieţii ei. Va trebui să văd şi sala de fitness, şi acolo sînt citate. Şi, desigur, biblioteca hotelului. (Aici mi se aprinde o luminiţă din trecut: am stat trei nopţi în New York în Library Hotel, de pe madison Avenue, organizat exact după clasificarea zecimală a bibliotecilor. Am stat pe etajul cunoştinţe generale, în camera dedicată albumelor de muzeu. Micul dejun se lua în sala de lectură, iar cafeaua puteai să o savurezi la ultimul etaj, în barul poeţilor. Tot hotelul este doldora de cărţi, o bucurie pentru un scriitor. Dar şi pentru un cititor!)

Biblioteca e normală, sînt deja vreo zece turişti aşezaţi la mese, puţini citesc cărţi, sînt dedicaţi tabletelor şi calculatoarelor. Iar în bibliotecă e mai linişte decît în restul hotelului şi nu-i obligatoriu să „faci consumaţie”)

Marea supriză e sala de fitness. Cu o poezie de Pablo Neruda (aici nu i se dau în paranteză anul naşterii şi anul morţii) pe peretele de la intrare: Abeja blanca zumbas. (O găsesc, pe net, în româneşte, tradusă de Ionuţ Popa, sub titlul de Albină (VIII)), fiind, probabil, în poziţia a opta în Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare. O citesc din nou, în româneşte, acum cînd scriu, şi tot nu înţeleg ce legătură are poezia asta delicată cu sala de fitness. Nici Google Ads nu înţelege legătura între mine şi poezia nerudiană şi-mi propune, în spaţiile publicitare ale paginii, ştiri şi afaceri cu albine şi cu miere. Mulţumesc, Google, mă mir că nu ai aflat încă despre începutul meu de diabet tip II, care-mi interzice orice legătură cu mierea). Nu e nimeni în sală, aşa că pot să mă uit nestingherit. Încă o surpriză: pe uşa fiecărui dulap din vestiar e cîte un haiku! Uşa e mică, nu încăpeau sonete.

Totuşi, Victoria, cum pot ajunge la cît mai multe texte de pe pereţii din Las Letras? Sigur, o soluţie e să mai vin aici, să tot vin şi să cer orice altă cameră decît 418. Ea are o altă idee: Să abordez camerista, să-mi arate ce scrie pe pereţii diverselor camere. Nu, asta chiar nu! De cînd cu Dominique Strauss Kahn e mai greu să abordezi cameristele şi să scapi cu faţa curată.

De la Ioana Anghel, directoarea ICR Madrid, organizatorul turneului meu literar spaniol (lansare Negro y Rojo la Barcelona, lansare şi întîlnire cu comunitatea română la Madrid) aflu că un singur scriitor român a mai fost cazat aici, Horia-Roman Patapievici, dar asta a fost acum nişte ani, Ioana nu crede că-şi va aminti citatul din cameră. Eu sînt convins de contrariu, aşa că-i cer această informaţie şi-l întreb dacă a avut un raport cu acel text. Dacă a fost ceva semnificativ pentru el sau, dimpotrivă, ceva aleatoriu.

Iată răspunsul lui: „Nu mai ţin minte numărul camerei, dar citatul mi-l amintesc (parţial): era ceva din Salinger, parcă dinCatcher in the Rye　(dar nu sunt sigur).

Raportul　meu　cu acel text? Hmm... Pe Salinger îl adoram în liceu şi facultate, făcusem pentru el un fel de fixaţie, cam cum e acum cu«fanii», cu　«cultul» pentru anumite cărţi. Ţineam mereu la îndemână, pe atunci, exemplarele mele citite şi răscitite din De veghe în lanul de secară(un titlu mai bun, după părerea mea, decîtThe Catcher in the Rye – să facem o reverenţă pentru Catinca Ralea, o inteligenţă strălucită –; la fel de bună mi se pare echivalarea titlului The Way of All Flesh al lui Samuel Butler　cu excepţionalul Şi tu vei fi ţărînă al lui Andrei Bantaş)şi din　Nouăpovestiri.

De fiecare dată cînd ajungeam la Madrid trebuia să mă pregătesc pentru ceva (contextul: ICR, EUNIC), aşa că nu am avut niciodată o dispoziţie contemplativă, fiind acolo. Eram pe fugă şi aveam mereu câte ceva oficial de citit, vreun act de adnotat ori corectat sau un discurs de redactat. Termenele erau ultimative: peste o oră; peste 3 ore; în seara asta – toate mă împingeau de la spate). Nu am o amintireplăcută personală　a vreuneia din vizitele mele de serviciu în străinătate, în timpul mandatului la ICR. Toate au fost făcute în tensiune şi sub presiune (căci nu mă duceam, ca Buzura, să «vizitez» sau să mă«promovez», ci să lucrez sau să rezolv crize). Fireşte, m-am bucurat să îl văd acolo pe Salinger: i-am dat, pentru asta, o notă bună hotelului, dar nu am văzut în faptul că s-a nimerit să fie chiar pe peretele camerei mele nimic personal. Ţin minte că am citit multe din inscripţiile de pe pereţi, coborând la masă, pe culoare sau aşteptând în hol. Însă fiind mereu preocupat de termene iminente şi având multe constrângeri şi condiţionări oficiale, nu am intrat în dialog personal cu niciuna dintre aceste inscripţii. În mod normal, dată fiind relaţia mea specială cu Salinger, ar fi trebuit să exclam:　mea res agitur! Dar nu. Nu am exclamat　nimic. A trecut şi Salinger pe lângă mine, cum am trecut şi eu, grăbit, fără s-o văd, pe lângă lume”.

De cînd am plecat din Madrid urmăresc, pe twitter, contul hotelului Iberostar de Las Letras, mă gîndesc să văd vreo fotografie din te miri ce cameră, să dau peste un text. Pe 17 februarie a.c., dau peste un RT al contului ţ@worlditinerary care publică o fotografie din camera 507, spre Gran Via, bulevardul pe care se află hotelul. Scriu imediat un mesaj întrebînd dacă poate să-mi spună ce autor se află pe peretele acelei camere. Scriu civilizat, în engleza utilitară pe care o stăpînesc. Dar răspunsul mă şochează

@itmorar urechi ca într-o pictură de Dali? Unde, în restaurant, sau în recepţie?

Sînt derutat, repet întrebarea şi primesc, în chip de răspuns, o fotografie cu un poem de Giuseppe Ungaretti, cu titlul

SERENO: bosco di Coupon, Luglio 1918

„Dopo tanta

nebbia

a una

a una

si svelano

le stelle

Respiro

il fresco

che mi lascia

il colore del cielo

Mi riconosco

immagine

passeggera

Persa in un giro

Immortale”

Nebbia.

Ombra.

(Oare ce vrea să spună poetul? Nu înţelegeţi fără traducere? Ei, nu-i nimic, e ca şi cum aţi locui în Hotelul Las Letras! Încercaţi cu Google Translate şi veţi vedea că nici el nu ştie exact ce vrea să spună poetul.)

Îi mulţumesc celui ce deţine contul ţ@worlditinerary şi el îmi răspunde:

@itmorar Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?

Adică eu întreb, ca românul civilizat, în engleză, şi contul cu nume englezesc îmi răspunde în română. Şi încă în versuri eminesciene. Misterul se dezleagă imediat. În acelaşi scurt mesaj, un link la o pagină electronică unde mi se revelează secretul: E vorba de Sean Hillen, un irlandez care a stat mulţi ani în România, autorul romanului Pretty Ugly, lansat recent la Dublin. Îl ţin minte bine pe Sean, era un ferment cultural în Bucureştiul post-revoluţionar, un tip pe care l-am întîlnit chiar şi-n Irlanda, la Dublin, atunci cînd am fost şi eu (prima şi ultima dată) în rîndul ziariştilor ce l-au însoţit pe Emil Constantinescu (chiar la început de mandat, cu mult înainte de a fi învins de sistem). Sean călătoreşte, fotografiază şi scrie, am înţeles, pentru o revistă de turism de lux. Iar la Las Letras e vorba de un lux în plus: cel al literaturii înalte. Din milioanele de abonaţi pe twitter am dat exact peste cineva care mi-a răspuns în limba română. Limbă de circulaţie, măcar prin hotelurile cu texte literare pe pereţi.

Revin la Salinas. După lansarea de la Centrul Sefarad Israel din Madrid, plimbîndu-ne spre hotel, prin pieţele pregătite de Crăciun, îi spun lui Joaquin Garrigos, traducătorul romanului meu Negru şi Roşu în spaniolă, că stau într-o cameră cu Pedro Salinas. A fost încîntat: „este poetul meu preferat în materie de poezii de dragoste. Este neîntrecut”. Vorbim puţin despre el, între timp am căutat şi eu informaţii, am aflat că a murit în Statele Unite, la Boston. Da, zice Joaquin Garrigos, am avut noroc să fiu coleg de cameră cu un mare poet spaniol!

La Barcelona am cunoscut încă un excelent vorbitor de română, Xavier Montoliu, traducătorul lui Sorescu şi al lui Cărtărescu în catalană, bun cunoscător al literaturii noastre. A fost la lansarea mea de acolo şi am rămas într-o frumoasă prietenie electronică. Îi scriu şi lui despre întîlnirea mea neaşteptată cu Salinas. Îmi răspunde entuziasmat.

„Ce frumos, într-un hotel cu versuri! Salinas este un poet excepional din Generaţia 1927, dar nu ştiu cu cine l-aş compara... oare　cu cineva din epoca avangardistă? Nu ar fi o provocare să-l traduci tu din spaniolă în romînă?”

Da, Xavier, ar fi o mare provocare pentru că eu nu ştiu suficient spaniola pentru o astfel de sarcină. Dar, mai ales, poemul acela nu trebuie să-l traduc, nu pentru mine, eu îl înţeleg, deşi nu ştiu toate cuvintele. Eu am dormit cinci nopţi cu el deasupra patului, sînt impregnat. Pentru ceilalţi ar trebui un bun traducător.

Şi, totuşi, cîţi dintre cei care au trecut prin camerele de la Las Letras s-au bucrat de literatura oferită lor odată cu camera? Ca să aflu am mers pe Tripadvisor, căutînd opiniile despre las Letras. Mai precis, încercînd să dau peste cei care au citit, s-au bucurat, au simţit nevoia să împărtăşească bucuria întlînirii cu un text literar.

Am găsit 1484 de comentarii referitoare la Hotelul las Letras. Le-am citit, timp de patru zile, ca pe un roman de călătorie şi am întîlnit problemele mici şi mari, interesele strict personale care-i marchează pe cei mai mulţi turişti găzduiţi de Las Letras: Micul dejun e minunat, poziţia hotelului ultra-centrală, ouăle sînt făcute perfect, Moktar, Soraya şi Anna de la recepţie sînt foarte amabili, dimineaţa e coadă la aparatul de cafea nespresso, jambonul e foarte bun, personalul amabil, paturile sînt cam tari dar merg, pernele confortabile, hotelul e aproape de punctele de interes, baia e spaţioasă, aproape de Muzeul Prado, sticla de apă din cameră e un gest frumos, sîntem în inima Madridului, wi-fi-ul e decent, două minute de Porta del Sol, balcoanele sînt mici, terasa hotelului e minunată, se serveşte o gamă variată de tapas, restaurantul hotelului e superior, cînd mai trecem prin Madrid venim tot aici (ultima afirmaţie am făcut-o şi eu – ITM).

Am găsit ceva şi am consemnat. Am început cu luna ianuarie 2015, pentru că de atunci hotelul Las Letras a intrat în componenţa lanţului IBEROSTAR.

În ianuarie 2015, Travelling Alvarez din New York remarcă prezenţa în hotel a unor citate „din diferite cărţi”.

În iulie 2015, Top of Form

În mai 2015, Kristan F din Marea Britanie pune o poză cu camera 606, se vede un text pe perete, dar nu reuşesc să-l citesc. De altfel, în comentariu nu pomeneşte deloc poezia de acolo.

În iulie 2015, Brianna5280CO, care a călătorit singură, consemnează că-i plac textele literare de prin tot hotelul.

În 23 august 2015, lilianitax din Miami fotografiază poemul din camera ei, La Saeta, de Antonio Machado (1875-1939), avînd alături, în stînga, un fragment din La Saeta, cîntec popular ţigănesc.

În septembrie 2015, daveDea din Chicago remarcă prezenţa textelor pe pereţi şi afişează o fotografie din cameră cu un text din Cesare Pavese (1908-1950), El Oficio de Vivir.

În iulie 2016, njohns, din Londra, remarcă „tema literară” a hotelului şi faptul că poţi vedea pe ziduri citate din „argentinianul Julio Cortazar, Virginia Woolf şi Cehov”. Şi, da, micul dejun e delicios.

În 21 august 2016, pseudonimul LaBtwenty16 din Norwich, Marea Britanie, afişează o fotografie a camerei 613 în care se vede, de data asta pe un fundal gri-petrol, poezia The Road Not Taken, de Robert Frost (1874-1963), în original.

În mai 2016, cel care semnează mfh2000 dezvăluie un citat în spaniolă din Nietzsche (1844-1900). Deşi imaginea e clară, nu înţeleg totul, dar constat că în şase rînduri e prezent de trei ori cuvîntul „piensamento” care nu are legătură cu pansamentul, cum ar părea după metoda Coana Chiriţa, ci înseamnă, ne-o spune şi Google, gîndire.

Mabel R postează, în ianuarie 2017, o fotografie cu peretele scris: Cant Espiritual (cîntec spiritual), fără autor, din care recunosc cuvintele moarte, viaţă, umbră, timp care trece, Dumnezeu. Clar e un cîntec spiritual.

Încheiere abruptă, predăm cheile. Am petrecut cu un poet într-o casă a Literelor. Un hotel minunat, în care au locuit mulţi, dar, din păcate, de citit, au citit puţini.