| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Hristina Doroftei1. (dimineaţa) dimineaţa sub plapumă încetez să respir până aud scâncetul cheii în exteriorul uşii sar la fereastră îmi alunecă privirea pe urmele femeii grăbite devin stăpâna apartamentului confort doi reînviu hainele dosite prin şifonier eliberez stiletto-urile din cutii şosetele din lână înlocuiesc sânii încă neînfloriţi îmi încâlcesc părul prin bigudiuri îmi arunc nişte culori peste faţă buzele-mi devin sângerii mă plimb prin casă cu o mină serioasă tocurile se mai rătăcesc prin cănacii covoarelor imit teatral gesturile ei vreau să o surprind la întoarcere să nu mai ştie care-i ea şi care-s eu 5. (Sunt în transă) Sunt în transă scriu de câteva ore camera este înconjurată de întuneric perdeaua de camuflaj taie orice legătură cu exteriorul micului apartament cochet în care am ales să mă regăsesc şi să convieţuiesc cu spiritele ce se plimbă nestingherite prin preajmă le simt prezenţa dar încă nu le pot vedea prezenţa ta nu le inoportunează ba din contră te găsesc interesantă sau poate chiar te plac mulţi mă întreabă de ce nu am un pet le am pe ele îmi sunt suficiente iar acum şi pe tine sau mai degrabă amintirea ta dorul mă face să retrăiesc prima noapte de amor în care ne sărutam cu pasiune şi ne miram de capacitatea noastră de revenire la o nouă excitaţie după fiecare orgasm îmi lipseşte clinchetul cerceilor tăi de fiecare dată când izbucneai în râs 6. (Dacă m-aş fi născut bărbat) Dacă m-aş fi născut bărbat şi te-aş fi cunoscut mai demult te-aş fi aburit atât de tare încât te luam de nevastă îţi făceam vreo doi copii şi te închideam într-o colivie din aur pe care aş fi purtat-o cu mine peste tot ţi-aş fi arătat toate frumuseţile lumii te-aş fi scos sub cerul înstelat şi am fi numărat stelele căzătoare te-aş fi ţinut la umbră vara şi la căldură iarna te-aş fi acoperit cu o eşarfă de mătase când mă vizitau prietenii burlaci şi afemeiaţi te-aş fi protejat de răutatea întregii lumi dar aşa, nu sunt bărbat nu am decât puterea limitată a unei femei ale cărei arme sunt lacrimile şi iubirea în fiecare duminică în fiecare duminică sunt înveşmântată cu rochiţă pantofiori de lac ciorapi albi supraelastici care-mi irită picioarele îngrozitor şi-mi vine să mă scarpin mereu păru-mi este strâns de-mi dau lacrimile în două codiţe ca două corniţe sunt purtată împotriva voinţei mele la biserică nu-mi place acolo mă plictisesc îngrozitor nu am voie să fluier (şi tocmai ce-am învăţat!) nici să cânt ultimele hituri iar de legănat picioarele nici nu poate fi vorba toate babele vin la mine şi mă pupă eu ştiu că fac asta doar pentru a se pune bine cu preotul tata mă pofteşte-n altar să mă aibă sub control mă arestează pe-un scaun un timp sunt atentă la ritualurile săvârşite îmi cere ajutorul sunt încântată să i-l ofer trebuie să trag perdeaua de câte ori intră şi iese din altar încep să-mi pierd entuziasmul nu reacţionez pentru că ştiu că mă va trage de urechi |