Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Corneliu Zelea Codreanu sau despre gogoaşa mistică

        de Mihai Ghiţulescu

Treceam peste cea mai recentă carte a doamnei Tatiana Niculescu. Mă uitasem peste Regina Maria: ultima dorinţă (Humanitas, 2015) şi Mihai I: ultimul rege al Românilor (Humanitas, 2016) şi nu mă aşteptam la cine ştie ce. Să mai zicem câte ceva despre subiecte cu priză la public! S-a făcut însă că, astă-vară, două chestii mi-au atras atenţia: (1) un flăcău sudist-trumpist purtând un shirt cu Corneliu Zelea Codreanu; (2) asocierea făcută de Cristian Tudor Popescu – nu mai ştiu exact cum – între reacţia publică la „afacerea” Palada-Goţiu (sper că aţi uitat de ea!) şi cea la... procesul lui Corneliu Zelea Codreanu de la Turnu Severin, din 1925 (sper că ştiţi despre ce e vorba!). Nu că aş fi fost complet nesimţitor până acum, dar am avut senzaţia dureroasă că personajul ăsta încă ne bântuie în varii feluri, de la „emoţia admirativ㔠până la „oroarea pe care acest om o stârneşte până în zilele noastre” (p. 7). Am fugit la librărie şi, cum am dat de carte, am ridicat o sprânceană citind pe coperta a IV-a c㠄încearcă să-l redea pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului şi istoriei”. Ce să însemne asta? Că vrea să-l elimine din prezent, să-l trimită la locul lui în trecut? Cu asta aş fi de acord, dar mi se pare un obiectiv foarte îndrăzneţ. Sau, dimpotrivă, să atragă atenţia asupra lui, să-l aducă în faţa istoriei? După ce am parcurs volumul, înclin spre a doua variantă, dar nu înţeleg de ce ar avea cineva impresia că personajul e cumva ignorat, marginalizat, minimalizat etc. în istoriografie. E chiar o vedetă şi cred că nu cea mai enigmatică.

Nu zic, e nevoie de cărţi de „popularizare” despre Codreanu, ca despre o grămadă de alte personaje şi subiecte, dar ele trebuie să se bazeze pe istoriografia hard, să o prelucreze cumva, cât să fie uşor de ingurgitat de un public mediu. Nu e cazul aici! Autoarea pare să aibă curiozităţile omului care nu ştie mare lucru despre un lucru şi purcede fără ghidaj la satisfacerea lor. „Îmi lipsea o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu... Aşadar i-am scris biografia eu însămi, căutând mai degrabă să înţeleg înainte de a judeca, să descopăr, şi să nu-i induc cititorului opinii gata făcute” (p. 7). Aud asta de nu ştiu câte ori şi hai să zicem că înghit, dar pentru a înţelege trebuie mai întâi să afli, să ştii. Încercarea de biografie adună informaţie puţină. Mai puţină decât ar putea găsi azi orice neiniţiat, exclusiv de pe Internet, mai ales dacă nimereşte pe Digibuc. Bibliografia – aleasă sau picată sub ochi? – e redusă (deci lacunară) şi, în destule puncte, discutabilă. Nu vreau să fiu pedant, dar nu-mi închipuiam, de exemplu, că se mai poate scrie azi despre legionari fără referire la cărţile lui Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea şi Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. Şi, dacă tot vrei să înţelegi ce şi cum cu lumea românească de după Marea Unire, cum să nu bagi în seamă Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930), a dnei Irina Livezeanu? Sigur, mai am destule de pus pe listă. O altă problemă e că discursul e construit prea mult pe maculatura (da, da, da!) „Căpitanului”, în special Pentru legionari, fără a fi întărit cu surse alternative. Cum ar veni, biografia e prea legată de autobiografie. În plus, oricât aş fi de ahtiat după memorialistică şi oricât aş lua doze cotidiene de Argetoianu, trebuie să avertizez că Amintirile şi Însemnările sale nu sunt surse credibile. Trebuie confruntate în permanenţă cu altceva.

Scriitoarea a luat fapte disparate şi le-a legat între ele, astfel încât să i se lege lucrurile în minte. Probabil a avut impresia că i s-au legat şi a ţinut să anunţe „publicului larg” revelaţiile. Probabil că editorul a considerat că numele Tatiana Niculescu şi Corneliu Zelea Codreanu puse pe aceeaşi copertă atrag cumpărători.

Cartea e o sumă de lucruri deja ştiute, de lucruri care nu se susţin (nu ni se spune de unde sunt preluate), de speculaţii şi divagaţii inutile şi naive (nu mă leg de micile erori), toate ambalate scriitoriceşte (nu mă leg de stil). Pentru mine, are aerul unui referat (e adevărat, al unui student răsărit!) cu efecte de compunere. Problema e că pentru neiniţiaţi toate astea sunt credibile. Ceea ce e o jucărie le va părea multora treabă serioasă. Dau un singur exemplu, al unui profesionist al scrisului despre cărţi, Marius Chivu: „Tatiana Niculescu scrie biografia lui Codreanu într-un stil alert, cu multă informaţie şi cu puţine consideraţii personale, cu ipoteze şi presupuneri minimale, uneori cu prea mare prudenţă în punerea unor accente” (Dilema veche, nr. 686, 13-19 aprilie 2017). Să vedem!

Autoarea zice de la început: „Acolo unde nu am avut destule elemente pentru a reconstitui o scenă de viaţă, am pus întrebări, am făcut deducţii, am lansat ipoteze şi am lăsat loc de răspunsuri” (p. 7). Aşa se face mereu când scrii despre trecut; n-ai cum altfel. Dar atâta „poate” bazat pe mai nimic rar am întâlnit. „Poate” orice! Spicuiesc: „Poate că se îmbărbăta amintindu-şi de codul cavalerilor din cartea generalului Baden-Powell...” (p. 86). Mai încolo, „un eseu publicat de Pârvan în 1923 trebuie să-i fi atras în mod special atenţia lui CZC, fiindcă se potrivea cu acea parte a personalităţii sale...” (p. 127). Poate că a citit, dar poate că nu. Oricum, omul nu a fost vreun împătimit al cititului. Pentru un inventar al „poate”-lor, vă stau la dispoziţie.

Asocierile pe care dna Tatiana Niculescu le face sunt comice, şocante, dar, din păcate, pentru mulţi, credibile. Nu se bazează pe ceva concret; pur şi simplu, scriitoarei i se pare că lucrurile seamănă. Cea mai deranjantă mi se pare trimiterea frecventă la lordul Baden-Powell şi a sa mişcare scout. Sigur că se pot găsi asemănări; cred şi eu că, direct sau indirect, legionarii au fost influenţaţi de cercetăşie. Dar să nu forţăm aşa: „Proaspăt întors de la şcoala de ofiţeri de la Botoşani, tânărul Zelea Codreanu nu avea decât să înlocuiască, în imaginaţie, Mafeking cu România şi pe buri cu bolşevici, ca să descrie situaţia de atunci a ţării” (p. 48). Simt nevoia unui emoticon, dar merg mai departe, la asasinarea lui Mihail Stelescu (1936): „Dacă acest dans ritual nu era o caricatură sinistră a dansurilor războinicilor zulu din cartea lui Baden-Powell, atunci asasinii lui Stelescu au reprodus străvechiul obicei precreştin al dansului la priveghiul mortului” (pp. 177-178). Cel mai frumos e când se asociază două asocieri forţate: cercetăşia şi... Vasile Pârvan. Despre acesta din urmă, decedat la puţin timp după înfiinţarea Legiunii, aflăm că a lăsat „în urmă un loc gol care, conştient sau nu, va fi treptat asumat (şi modificat) de Corneliu Zelea Codreanu” (p. 125). Modificat, deci: „el nu va contempla însă intelectual ideile de jertfă, tăcere şi mortificare din eseurile lui Vasile Pârvan, ci le va transforma cercetăşeşte într-un mod de viaţă personală şi comunitar㔠(p. 128). Nu pot să mă opresc înainte de a vă arăta ce aveau în comun Codreanu şi Carol al II-lea: „Amândoi se născuseră în România din părinţi de origine străină şi de confesiuni amestecate, amândoi primiseră o educaţie specială... Erau amândoi întâii născuţi ai unor familii care vedeau în ei luptători pentru afirmarea tânărului stat român întregit şi pentru drepturile românilor în ţara lor” (p. 154). Ce se poate deduce de aici? Sunt „asemănările” astea mai importante decât deosebirile? Mă gândesc că şi eu am ceva în comun cu Dinu Brătianu: amândoi bărboşi, fii ai unor ingineri şi mai bărboşi.

„Mistica” din titlul cărţii nu prea se vede în poveste, deşi autoarea a încercat să o arate şi să o explice. Încercare în van, după mine! Cred că nu a existat niciun fel de mistică legionară, ci doar o retorică ornată religios care a generat manifestări spectaculare. Aici mi se pare că avem un mare „mit al misticii”, preluat din epocă şi perpetuat din mai multe motive, printre care şi acela că acoperă (?) cumva moral-intelectual derapajele. E un subiect larg şi încâlcit pe care îl las, pentru moment, deoparte.

În final, cum arată portretul făcut de dna Tatiana Niculescu lui Zelea Codreanu? Încă din „Nota autoarei” se declar㠄filosemit㔠(ce o însemna asta?) şi nu o suspectez de intenţia de a-l scoate bine pe „Căpitan”. Mai zice şi de rău, că nu avea un program politic serios (p. 145), că era un slab orator (p. 148) ş.a. În plus, aduce în prim-plan atacurile din partea lui Stelescu, după ruptură. Dar toate astea aproape că nu se văd în ansamblul eroic, glamuros, pseudo-mistic. Problema e apropierea – de multe ori, până spre confuzie – de discursul personajului. Dacă zici cum a zis el, n-are cum să nu iasă bine.

Una peste alta, cartea nu reuşeşte să-l trimită pe Codreanu în istorie şi nici să-i clarifice poziţia acolo. Dimpotrivă, prin forţa numelui autoarei şi a editurii poate reuşi să îi apropie pe mulţi nevinovaţi de gărgăunii lui. Cum ar veni, îl poate ajuta să reziste în viitor!

Asta-i libertatea... Oricine poate să se joace cu focul şi oricine poate să strige! Pericol!

© 2007 Revista Ramuri