Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Timpul nu face favoruri

        de Ştefan Vlăduţescu

Cel de-al şaptelea roman al profesorului Nicolae Pârvulescu, Academie agramată, este o carte despre mersul învăţământului liceal din zona Olteniei în ultima jumătate de secol.

Angajamente personale l-au ţinut pe scriitorul Nicolae Pârvulescu să nu publice în reviste şi să-şi modeleze în aşa fel proiectul poietic, încât să sară etapa prozei scurte. Remarcabilul roman de faţă ne apare, astfel, ca cea mai bună carte a romancierului pursânge care este Nicolae Pârvulescu. Acum ideea epică a ajuns să fie cu adevărat limpede. Mâna ce mişcă articulaţiile construcţiei romaneşti este sigură. Tehnica narativă nu mai apasă asupra verosimilităţii. Imaginaţia face ca tabloul ficţiunii să poată sta cum trebuie pe pereţii istoriei curgătoare. Evenimente efemere sunt impregnate de semnificaţii general umane. Timpul este elementul modelator; el face ca vorbirea la trecut despre cunoştinţe, colegi şi persoane dragi să ocupe din ce în ce mai mult loc în discursul prezentului personajelor.

Titlul romanului nu este întâmplător. Ba, mai mult, are şi oarecare validitate în ordinea realului. La una dintre orele de limba şi literatura română din anul 1974, Liviu Morenci arată: „Am descoperit că Academia Română nu ştie gramatică”. Acesta precizează că în Dicţionarul Limbii Române, din 1958, în explicarea verbului „a chiorăi” se reţine: „Chiorăi, persoana a treia chiorăie; intranzitiv; despre intestine; a produce un zgomot caracteristic datorită gazelor din interior”. El învederează profesorului de Limba şi literatura română (Viorel Roşianu) şi colegilor de clasă că prepoziţia „datorit㔠se referă la o izbândă, la un succes şi că în loc de „datorit㔠corect era să se utilizeze locuţiunea prepoziţional㠄din cauza”. Când, în 1975, Academia Română scoate Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, se preia greşeala din dicţionarul anterior şi se poate pune şi problema de plagiat. În orice caz, rezultă clar că Academia este agramată.

Cartea este propulsată de motoarele diegetice a două puncte de vedere narative care îşi intersectează relevanţa pentru a defini trei destine principale (Viorel Roşianu, Vasile Budin, Bogdan Stamate), trei existenţe secundare notabile (Liviu Morenci, Marian Simionescu, Petrică Agapie) şi o figură memorabilă (Bogdan Pâslaru, care pare a fi cel mai uşor de identificat în ordinea realului). Intriga alunecă pe calea ferată a istoriei ultimelor aproape şapte decenii.

Cadrul de deschidere include, pe de o parte, cele şase figuri primare ale romanului, iar pe de altă parte, depliază evantaiul de neînţelegeri, diferenţe de păreri şi conflicte ale trecutului pe care se ţese naraţiunea. În iunie 2016, foştii elevi ai clasei IV D, a Liceului Electrotehnic nr. 1, actualmente Liceul „Traian Vuia”, din Bandava, diriginte Bogdan Stamate, se întâlnesc la peste 40 de ani de la absolvire cu foştii lor profesori. La eveniment, dintre cei cinci profesori în viaţă participă patru: Viorel Roşianu (profesorul de Limba şi literatura română, romancier), Vasile Budin (profesorul de Fizică), Bogdan Stamate (profesorul de Electronică) şi Dragomir (profesoara de Limba franceză). În anii scurşi de la întâlnirea anterioară, 10 iulie 2011, au trecut la cele veşnice patru profesori, trei profesoare, trei colegi şi două colege. Timpul nu face favoruri. Organizatori ai evenimentului în curs sunt aşa numitele, de către noi, existenţe secundare notabile: Liviu Morenci (decan al Facultăţii de Electronică din Bandava), Marian Simionescu (profesor de Comunicare la Universitatea din Bandava) şi Petrică Agapie (om de afaceri). Pentru a-şi aduce la un loc cei trei profesori dragi, oarecum împotriva voinţei şi orgoliilor acestora, foştii elevi recurg la o stratagemă, devoalată de Petrică Agapie: „rog pe domnii profesori să mă scuze că i-am minţit pe toţi trei spunând că ceilalţi doi îşi exprimaseră deja părerea de rău că nu vor putea participa la petrecerea noastră”.

Cartea se compune din două relatări: una a lui Viorel Roşianu şi alta a lui Bogdan Stamate. Din intersectarea, contrapunerea şi consonanţa acestor două voci se edifică universul romanului. Viorel Roşianu, născut în 1942, este fiu de „ţărani get-beget” din localitatea Stănceşti unde-şi face şi primele şapte clase; îşi face liceul în Bandava şi facultatea de filologie la Bucureşti. Vasile Budin, tot din 1942, şi tot „de la ţară”, dar – fiu al directorului Şcolii Elementare de 7 clase din Ghindeni, este coleg de liceu şi prieten cu Viorel Roşianu. Ei merg împreună la Olimpiada de fizică din 1957; Roşianu ia premiul al treilea, devenind apoi, după menţionarea sa în revista de matematică şi fizică, un fel de vedetă a liceului. Din iubire pentru Daniela Ispas care se orientase spre filologie, Roşianu renunţă la fizică (ulterior, aceasta va merge la facultatea de drept) (aceeaşi schimbare de macaz, Roşianu o va întâlni, 17 ani mai târziu, la elevul său Marian Simionescu). Roşianu îi face cunoştinţă lui Budin cu o colegă de an de la filologie, cu care acesta din urmă se şi căsătoreşte. Roşianu şi Budin se reîntâlnesc după ani ca profesori la Liceul Electrotehnic nr. 1, unde Budin este director adjunct înainte de 1989, iar Roşianu, director după 1990. Amândoi participă la evenimentele din 1989, Budin rămânând în politică până la ieşirea la pensie în 2005. Conflictul lui Roşianu cu Budin este unul moral: când Budin, prin 1989-1990, îşi înşală soţia cu Sorina Trăilă, Roşianu îi spune că prietenia lor a luat sfârşit şi se pot considera duşmani.

În relatările celor doi profesori (Roşianu şi Stamate) sunt prinse evenimente sociale, politice şi privitoare la modul de derulare a învăţământului liceal şi universitar din zona Olteniei, desfăşurate pe intervalul 1950-2016: manualele trunchiate de literatură română, sistemul rusesc de notare (de la 1 la 5), metodele de predare, participarea la concursuri şcolare, meditaţii pentru admitere la liceu şi la facultate, înfiinţarea Universităţii din Bandava şi prezenţa în Bandava a profesorului Alexandru Piru (relaţia acestuia cu Viorel Roşianu pe care l-a dorit asistent universitar), colectivizarea, industrializarea, ascultarea posturilor de radio „Europa liber㔠şi „Vocea Americii”, activităţi ale organelor de poliţie şi securitate, trecerea de la comunism la capitalism, democraţia, statul de drept, economia de piaţă etc.

Bogdan Stamate, născut în 1939, este descendent al boierilor Dinculeşti şi trăieşte de mic tragedia de a-şi vedea bunicul şi tatăl în puşcărie, după ce unchiul său luptase ca partizan în munţi împotriva comunismului şi fusese ucis. La vârsta de 34 de ani termină facultatea şi, după ce fusese maistru instructor, ajunge profesor de electronică de succes la Liceul Electrotehnic nr. 1. Conflictul dintre Viorel Roşianu şi Bogdan Stamate este unul de tip profesional. Neizbutind Roşianu să-l instaleze ca adjunct al său din cauza unor circumstanţe neimputabile cuiva, Stamate invocă necesitatea înlocuirii cu informatica a materiei sale de predare, electronica, şi se retrage din învăţământ. Conflictul dintre Budin şi Stamate este tot unul de tip profesional.

Dincolo de ideea epică limpede, de construcţia romanescă complexă şi de siguranţa cu care se păstrează controlul personajelor, romanul se individualizează şi prin acuitatea observaţiei sociale, prin scrupulozitatea păstrării controlului timpului şi banilor, prin siguranţa exactă a stilului şi prin iradiaţia irepresibilă de semnificaţii general umane.

Romancierul Nicolae Pârvulescu nu a fost niciodată un rătăcitor în pădurea evenimentelor imaginare, dar parcă acum este cu mult mai puţin. În roman se regăsesc, ca balize, comportamente, situaţii şi conduite recognoscibile şi relativ uşor identificabile în ordinea realului, a realităţii. Este imposibil ca aceia care au trecut vreodată, în vreun fel, prin Liceul Electrotehnic nr. 1., actualmente „Traian Vuia”, să nu recunoască atmosfera, peisajul uman şi evenimenţial şi să nu se revadă pe sine în mersul vieţii acestui liceu. A fost o lume pe care, în pliurile ei esenţiale distilate, sublimate, transgresate, o poate recunoaşte şi în care nostalgic şi reconfortant se poate regăsi.

Romancierul Nicolae Pârvulescu are ce spune şi o face la un înalt nivel estetic şi cu mijloace bine strunite. Romanul său Academie agramată are substanţă, dar are şi stil: este remarcabil.

 

© 2007 Revista Ramuri