Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Nevoia de adevăr

        de Petre CIOBANU

 

Cea mai recentă carte a lui Nicolae Pârvulescu (nu ultima căci, probabil, de acum, talentul și „încrâncenarea“ cunos­cută  vor aduce surprize) publicată sub titlul incitant Instanțe (Ed. Aius, 2007) este o amplă partitură cu un conținut bogat în conotații, parte sugerate pe copertă (verso), parte lăsate la dispoziția lectorului. Opera, de o masivă materialitate, concepută în două volume (625 pg.), este un roman polifonic, cu un fundal de idei și o aglomerare de sensuri, o frescă a societății românești, nu atât ca întindere ci mai mult ca deschidere către medii variate, în care realul penetrează ficțiunea, astfel că logica întâmplatului (faptul trăit), prin jocul dramatic, în planul conștiinței, dintre opțiune și vulnerabilitatea existenței, concură cu logica întâmplătorului (ficțiunea).

Veritabil prozator, Nicolae Pârvulescu apelează la jocuri cerebrale îmbinând  variate tehnici romanești: de la manuscrisul găsit (ba nu, încredințat), la povestea în poveste, caracterul sferic al narațiunii etc. Aș considera, însă, mai potrivită apropierea de o partitură orchestrată după modelul simfoniei-preludiu, ariile protagoniștilor (confesiunile celor trei personaje: Nicu Tomescu, Radu Stamin și Victor Motroc) și „fuga“ (dramatica încheiere). Prima parte este „instanța enunțiativă“ pentru care mediul natural este cel cultural - învățământul; universul plăsmuit este pigmentat cu evenimente, fapte, frecvente trimiteri la cariera autorului, din care se desprinde plăcerea de a căuta parteneri de polemică intelectuală. Prozatorul se insinuează mereu suplu, ironic, sarcastic, comprehensiv, între personajele sale și cititor printr-un joc necontenit fascinant mimând ineditul situațiilor – lecția deschisă la care, dintre cadrele didactice prezente, se detașează „sofianicele“, foste învățătoare, care absolviseră Filologia la fără frecvență și doar grație funcțiilor soților  obținuseră catedre la licee chiar în buricul orașului iar acum erau în culmea gloriei și criticau tot. Formula monologului personal completat cu limbajul colocvial, prin alternanța unghiurilor de vedere asupra unor personaje, aprofundează dimensiunile morale prin antiteze. Printr-o lectură contorsionată, scriitorul fluidizează granițele dintre cele două tipuri de discurs servindu-se de flash-back-uri: intervențiile lui Marin Dobroiu, Victor Motroc, Barbu Cosmin, Ilie Manasoiu.

Trama romanului consonează cu un panseu al lui Geo Bogza: „Mai rea decât o invazie străină este destrămarea morală a unei națiuni“. „Revoluția“ (?!), examen de culminație psihologică, care ar fi trebuit să marcheze nevoia de echilibru, s-a dovedit o cutie a Pandorei care, odată deschisă, ne-a adus libertatea visată, dar și o mulțime de vicii condamnabile: populismul, corupția, impostura, rapacitatea, egoismul feroce, frigiditatea afectivă, carierismul.

Prima „arie“ – „Radu“ - este introdusă printr-o subtilă inventivitate: Nicu Tomescu primește vizita colegului de facultate Victor Motroc și a medicului ginecolog Radu Stamin, care avea să-i facă o insolită propunere. Acesta mărturisește că ar dori să scrie un roman de moravuri – act corecțional – dar își declină competența și apelează la un „profesionist“ al scrisului recomandat de către prietenul comun: „vreau să public o carte despre mine și aceste rude ale mele, iar dumneavoastră să fiți instanța care o scrie“, „vă rog să mă ajutați să-mi fac neamul de râs. Nu să-l compromit, pur și simplu, «să-l fac de râs», să nu mai aibă nimeni din el obraz să scoată capul în lume“. Ceea ce urmează este „materialul“ pus la dispoziția scriitorului – un lung monolog, lirism și psihologie, reflectând fața ascunsă și dureros de adevărată  a tarelor unei familii. Pasionantă și reflexivă, confesiunea devine transmiterea unei experiențe existențiale: „acum la bătrânețe, în loc să-mi văd și eu, ca dumneavoastră, de amărâta aia de pensie am ajuns la judecată. Și eu cu cine credeți că mă judec, domnule profesor? Cu nimeni altcineva decât cu iubitul meu neam.“ Doctorul Stamin va primi, însă, o corecție atât cât să descurajeze orice acțiune în instanță din partea Mioarei, soția profesorului: „Domnule doctor (...) confundați, de exemplu, noțiunea de «neam» cu aceea de «rude în viață». Dumneavoastră nu vreți să vă faceți de râs neamul, domnule doctor, ci numai câteva rude care se abat de la un cod etic, de la niște tradiții și de la niște principii pe care un neam onorabil, demn de toată admirația, le-a respectat cu sfințenie generații de-a rândul“.

Confesiunea lui Radu Stamin, provocată de înțelegerea foarte largă a noțiunii de morală, facilitează o evadare în trecut, dilată timpul narațiunii prin inserția unor secvențe anterioare, dezvăluind un univers uman de-a lungul unei jumătăți de veac. Pune în dialog diferite variante sociale ale umanului, care  compun o comunitate.

Frânturi dintr-un trecut tulbure glisează romanul oferind o radiografiere, fără patimi politice, a unui social alterat de vitregia istoriei. Autorul a făcut o lectură arheologică a unei lumi sociologic dispărute dar care a traversat o epocă dramatică de suferințe și umilințe. Semnificativă este o secvență: „— Bună ziua, domnule primar. — Ce faci, nea Costică? (...) — Ce să fac, domnule primar? Foarte bine! Hai, nu veniți pe la mine? (...) —Păi ce să caut pe la dumneata? i-a răspuns primarul aproape stupefiat. (...) — Va să zică așa stă socoteala? Acum nu mai veniți pe la mine. Nu mai aveți ce căuta. Dar când aveam paisprezece pogoane  de pământ, veneați. Și veneați destul de des, aproape  în fiecare zi, (...) Era și păcat să nu izbutiți  să mă lămuriți până la urmă să mă înscriu în colectiv. Și ce bine ați făcut că m-ați lămurit. (...) De ce, nene Costică? Pentru că nu mai venim noi pe capul dumitale, ca să te trezim cu noaptea-n cap? – Nu, domnule primar,... de altceva dorm liniștit acuma. Vedeți unde am eu pătulul? La un metru de gard, că nu era să-l pun în mijlocul curții. Află, domnule primar, că, înainte de a mă trece la colectiv, în fiecare seară treceam pe la pătul, luam  bine seama și mă duceam să mă culc. Dar nu puteam închide ochii de grijă că o să-mi fure Stancu din porumb. Acum, domnule primar, stau pe prispa casei, mă uit la pătul și văd prin el până la Cazacu. Iar Stancu mi-a  rămas cel mai bun prieten, nu-mi mai e frică de el deloc“.

Fapte smulse din uitare sunt evocate din mai multe unghiuri de vedere căutând să recupereze adevărul prin îmbinarea realismului narativ cu o viziune parabolică. Detaliul capătă un rol sugestiv – surprinzând mișcarea personajelor (multe) ce întruchipează personificări general-umane, excelent construite, devenind prototipuri pentru universuri paralele prin care se operează o trimitere în plan moral și existențial.

Sintaxa devenirii personajului permite reflectarea, cu o mare forță de observație și o emoționantă  căldură a aurei creată în jurul universului infantil. Confesiunea devine un album al amintirilor capabil să sugereze ceva din dimensiunile conștiinței la vârsta aceea. Cu multă prospețime sunt înfățișați copii ca entități umane diferit conformate, variat evaluate și cu foarte personale deschideri spre lume, fiecare putând fi reprezentant  ori definitoriu pentru o stare, o etapă, un grup social. Monologul evoluează către reprezentări ale umanului alterat, mistificarea la care a fost supusă societatea  românească lipsită de o viabilă instanță morală. Priza asupra  problemelor existenței  contemporane îl determină pe Nicolae Pârvulescu să-și plaseze eroul-cameră de rezonanță într-un  conflict de interese provocat de arghirofobia  rudelor sale. Democratura prelungită a făcut ca oamenii să suporte metamorfoze surprinzătoare ducând la coliziuni violente  de ordin social, moral și afectiv.

Alte două „personaje-destin“ – „Nicu Tomescu“ și „Victor Motroc“ (vol. al II-lea) -  reverberează răsturnarea valorilor morale într-o perioadă de criză acută provocată de dezumanizare. Romanul este populat de o suită amplă de personaje atent desenate, chiar cele efemere devenind memorabile: învățătorii Ilie și Ștefan Mănescu, popa Gavrilă, nenea Stancu, Glaipăr, doctorul Tudor Stamin, juristul Vasilescu etc. Un labirint de oglinzi îi oferă portretele feminine: Ancuța, Raluca, Monica, Mioara, Ileana, Ionela.

Al doilea volum, deși mai dinamic ca ritm narativ, părea să evolueze, treptat, cu multe variațiuni melodice și ruperi de ritm, către un hapy-end. Și totuși! Încă o justiție – cea divină (adesea neîndurătoare chiar cu cei mai buni?!) – avea să hotărască un final dramatic, zguduitor. Ionela Stamin, poate cel mai frumos portret feminin din roman, așteptată de toți pentru a reveni în țară din State, avea să sfârșească tragic, prin sacrificiul său în numele datoriei de medic, salvând viețile celor sinistrați amenințați de uraganul Katrina.

Scriitură personalizată, de un evident rafinament stilistic, își asigură combustia prin elemente banale dar priza la real, plonjarea în cotidianul alterat, produc imagini care conduc la o critică de fond. Mici istorii, viața nespectaculoasă (trăită) coabitează cu fina intuire a psihologiilor umane. Elaborat cu luciditate dar marcat de  sinceritatea observației, propunând dileme de existență și conștiință într-un larg registru de nuanțe moral-sentimentale, romanul probează calitățile incontestabile ale romancierului Nicolae Pârvulescu, capacitatea sa de a explora, cu aceeași dezinvoltură, medii diferite. Cu inteligență și acuitate, atât speculativă cât și artistică, Nicolae Pârvulescu oferă cititorului stări de lucruri, pe care acestea va trebui să le (re)așeze, într-o anumită ordine, între normele existențiale. Eul creatorului, de altfel multiform, printr-o suită de măști – ipostaze – travestiuri, recomandă un anume tip de învingător marcat de, anume, trăsături general-umane, comunicabile prin situațiile relevante: onestitate intelectuală, consecvență morală, nevoia de adevăr, echilibru și luciditate. Intruziunile unei realități cognoscibile, acoperind o arie întinsă de informații, provocate atât de experiența culturală cât și de cea existențială, pigmentează  textura naratologică antrenând și alertând lectura.

© 2007 Revista Ramuri