Prieteni, prieteni, dar critica e pe bune. Şi de o parte, şi de alta, după puteri. Unii, dintre cei mai de seamă, răspunzând la critică, tot după puteri, nu s-au dat îndărăt de la glumă. Poate merită să ne uităm, din când în când, şi aşa la mai marii şi mai marele. La Junimea, de pildă, formaţiune cu ţinută şi prinţip, s-au mai întâmplat de-astea, şi mai omeneşti, luând în vizor pe însuşi Olimpianul, cu pretenţiunea lui de direcţie nouă cu tot. Rudimentar, dar de la obraz (doar în general subţire), conu’ Iacob, îi arunca lui Titus, la un banchet, următoarele:

„Maiorescu blăstămat.

Cine dracul te-a’ndemnat

Într’o zi nefastă nouă

Să scorneşti Direcţia nouă?

Vai acest cuvânt pocit

Pe noi toţi ne-a prăpădit!”

Ca mai apoi, mai apăsat şi mai apăsat, mai cu chef de adevăr, mai cu chef de glumă, a continuat, amintind inclusiv de ameninţarea cu Văcăreştiul, trăită de Maiorescu când guvernul conservator, din care a făcut parte, a fost dat în judecată în întregime.

„Şi ‘ntr’o zi, nitam-nisam

Îţi trăntir’un vot de blam...

Oleoleo! Atunci căzuşi

Aşa jos, cum nu mai fuşi.

De sughiţi cu amărire

După vechea fericire

Când căsuţa ta din Iaşi

Pentru măriri n’o lăsaşi

Şi nopţile în «Centrală»

Pe-ascuns dădeai năvală.

În loc să te pregăteşti

Ca acum, de Văcăreşti.

Spune, schopenhauriane

Ce’s măririle umane?

Vai, noua-ţi direcţiune

Adună pe noi fortune,

Dar şi ţie, în sfârşit

Pe nas acum ţi-a ieşit!

Dar pe bietul Maioresc’

Din toţi mai mult îl jelesc

Eri încă în minister

Multor ordin cavaler

Stând la sfat cu împăraţi

La senatori, deputaţi

Poruncind: copii, avanti

Tăiaţi leafa lui Vizanti;

Declarând lui Crătunesc:

«Cât voi fi, nu te numesc.

Fie bun concursul tău

Eu urmez pe placul meu»

Pe profesoare’n secret

Primindu-le în cabinet

Pe o uş’ ascunsă, mică

Ştiută numai de Nică...

Dar în sfârşit la Senat

Gârbovii s’au supărat.”

(Culeasă din C. Săteanu,
Figuri din „Junimea”, Bucureşti, Editura „Bucovina” [f. a.])

Ei, şi ce? Doar i-o zise la Banchet, unde era liber să o facă, în acele momente de detoxifiere de personalitate, prin care mai toţi alegeau să treacă. Trebuie să fi râs şi Titus însuşi, olimpian cu umor, nu oricum.