Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Povești și portrete

        de Viorica Gligor

Romanul lui Alessandro Baricco, Mr Gwyn, stă sub semnul căutării identitare, al pierderii şi al regăsirii de sine. Povestea lui Jasper Gwyn stă mărturie în acest sens. La vârsta de patruzeci şi trei de ani, protagonistul publică în The Guardian un articol în care menţionează cinzeci şi două de lucruri pe care nu le va mai face niciodată, începând cu acea zi. Cel mai grav este faptul că se decide să renunţe la cariera de romancier celebru. Prietenul şi agentul său literar, după ce se convinge că nu este vorba despre vreo provocare avangardistă, are reacţii virulente, nereuşind să-şi gestioneze contrarietatea şi revolta. Fuga din propria identitate creatoare nu rămâne fără urmări. Abandonarea scrisului generează sentimentul insuficienţei. Jasper Gwyn resimte absenţa acestuia ca pe „ciudată formă de indispoziţie”, ca pe o frustrare pe care reuşeşte să o stăpânească cu mare dificultate. Îşi alin㠄senzaţia de gol incurabil” cu un exerciţiu mental: „Atunci, absolut instinctiv, ajunse să compenseze lipsa aceea cu o liturghie a sa privată, care i se păru a nu fi lipsită de o oarecare frumuseţe: începu să scrie în minte, în timp ce se plimba sau stătea întins în pat, cu lumina stinsă, aşteptând să adoarmă. Alegea cuvinte, construia fraze. I se putea întâmpla să urmărească zile la rând o idee, ajungând să scrie în minte pagini întregi, pe care îi plăcea uneori să le repete, uneori cu voce tare”.

Într-o zi, în timp ce se refugiază într-o galerie de artă din pricina ploii, Jasper Gwyn are o revelaţie care-i schimbă cursul vieţii. Priveşte tablourile şi, dintr-o dată, înţelege că arta portretului poate avea darul de a-i aduce acasă pe cei pictaţi, de a face posibilă regăsirea de sine. Se hotărăşte să devină copist, să scrie portrete, să descopere esenţa omenescului, dincolo de aparenţe. În consecinţă, închiriază un atelier, pe care-l amenajează într-o manieră originală şi se pregăteşte ca, timp de aproximativ treizeci de zile, să-şi contemple modelele, să le descifreze taina: „Deşi habar n-avea ce fel de gest ar putea fi acela de a scrie un portret, îşi făcuse o anumită idee despre cât ar fi putut să dureze – aşa cum unui om pe care-l vezi umblând noaptea poţi să-i percepi depărtarea, dar nu identitatea”.

Cei care-i pozau trebuia să respecte pactul confidenţialităţii şi, preţ de patru ore, zilnic, să rămână dezbrăcaţi, singuri cu ei înşişi, fără cărţi, fără cuvinte, într-un soi de uitare, de cădere înlăuntrul fiinţei. Cea dintâi persoană aleasă este Rebecca. Privind metamorfozele/ ipostazele surprinzătoare ale feminităţii, la capătul a şapte sau opt zile, pentru o clipă, protagonistul, eliberat de tot ceea ce observase sau gândise anterior, o văzu dintr-o dată, „de o frumuseţe surprinzătoare, fără nici un defect”. Altă dată, în timp ce ea dormea, i-a studiat îndelung „detaliile, cutele trupului, nuanţele de alb ale pielii”, câştigând astfel „o apropiere clandestină”, nepermisă. În acest joc al creaţiei şi al comuniunii, se inserează mitul lui Pygmalion. În călătoria spre revelarea propriei identităţi, Rebecca-Galateea devine dependentă de puterea zămislitoare/ modelatoare a artistului. El este călăuza: „Nu şi-ar fi putut imagina asta înainte, dar exact lucrul cel mai absurd – că bărbatul acela o priveşte – devenise lucrul de care avea nevoie şi fără de care nu regăsea nimic din ea însăşi”.

Când experienţa (auto)cunoaşterii se sfârşeşte, femeia se gândeşte că n-a mai trăit niciodată ceva cu „o asemenea intensitate”. Cei doi se despart „cu un soi de duioşie care ar putea fi luată şi drept părere de rău”. Textul portretului a fost scris de Jaspers în şapte pagini, adunate de-a lungul a cinci zile. Citindu-l, în prezenţa autorului, pe chipul tinerei se aşază o singură expresie, „un zâmbet abia schiţat”. La finalul lecturii, ea are ochii umezi de emoţie. Între cei doi se stabileşte un dialog al intimităţii regăsite: „Rebecca întreba, dar cu gingăşie, ca şi cum ar fi deschis ceva fragil – sau scrisori neaşteptate. Vorbeau într-un timp al lor, şi împrejur nu mai exista nimic. Din când în când, între o întrebare şi alta, trecea o tăcere goală, în care amândoi măsurau cât erau dispuşi să ştie sau să explice, fără să piardă plăcerea unui mister pe care-l ştiau indispensabil”.

Odată câştigat acest pact cu sine însuşi, aceast㠄bătălie privată”, protagonistul se hotărăşte să se profesionalizeze. Tocmai de aceea îi propune Rebeccăi să se ocupe de afacere. Pe ea, care l-a creditat şi l-a ajutat să-şi definească noua ipostază creatoare, a desemnat-o să-i caute clienţi, să-i selecţioneze. Nu i-a încredinţat altcuiva acest rol, de pildă lui Tom, fostul său agent literar. De altfel, acestuia, singurul prieten pe care îl avea, îi va face cel de-al patrulea portret, la spital, cu puţin înainte de operaţia fatală. Va răspunde rugăminţii lui de a-l ajuta să se întoarcă acasă, la el însuşi. Astfel, se împlineşte, încă o dată, dar într-o manieră foarte dureroasă, chemarea lui Jasper. Menirea de a înţelege şi de a lumina taina sufletul omenesc.

Aventura lui Jasper Gwyn va continua. Cei care-i vor deveni modele vor fi persoane cu vârste şi cu identităţi sociale şi profesionale diferite. Provocarea cea mai dificilă, care va genera şi un scandal de presă, apare la final. Anticarul pensionar, căruia îi făcuse portretul, cu ceva timp în urmă, plăteşte pentru a-i acorda fiicei sale de nouăsprezece ani aceeaşi şansă, convins fiind că această experienţă va fi pentru ea „un semn mai limpede decât orice reflectare în oglindă şi mai convingătoare decât orice învăţătură”. Întâlnirea cu această tânără sălbăticită de furie şi revoltă stă sub semnul aparentului eşec. Chiar a doua zi, el intră în atelier cu „vaga impresie că e un dresor care intră în cuşca animalelor”. Impresie care se acutizează foarte repede, dat fiind că ea nu este dispusă să respecte niciun fel de constrângeri sau norme. După toate aparenţele, la capătul acestei confruntări, Jasper iese înfrânt. După ce primeşte portretul pe care trebuie să-l înmâneze fetei, şi mai ales după întâlnirea cu aceasta, Rebecca are sentimentul „spulberării unei vrăji”, cu atât mai mult cu cât bărbatul (pe care-l iubea fără să o recunoască) dispăruse în mod inexplicabil, misterios. Ea reflectează la ceea ce s-a întâmplat, stăpânindu-şi cu greu frustrarea: „Era greu de înţeles cât îl rănise fetişcana aceea. Cu siguranţă nesocotise o măsură pe care până în momentul acela Jasper Gwyn o indicase drept normă obligatorie a ciudatei sale munci. Dar se putea şi ca toată această grijă de a pune graniţe şi restricţii să fi ascuns în el o dorinţă de a fi ajuns dincolo de orice regulă, chiar şi o singură dată şi cu orice preţ – să ajungă de fapt la capătul unui anumit drum. Deci era greu de spus dacă fata fusese pentru el o lovitură mortală sau ţărmul spre care ţintiseră toate portretele sale. Cine ştie”.

După câţiva ani de la dispariţia lui, deşi şi-a refăcut viaţa, femeia află că Jasper a continuat să scrie, dar sub pseudonim. Fără veste, este învinsă de un dor sfâşietor. Citeşte portretele pe care i le-a încredinţat şi cartea pe care a primit-o, semnată de Klarisa Rode, şi îşi recunoaşte portretul. În gestul lui, identifică o tandreţe tardivă. La scurt timp, sub imperiul unei febre lăuntrice, descoperă şi cealaltă carte publicată sub pseudonim. Descifrarea misterului lui Jasper îi dăruieşte o certitudine afectivă vitală, „lumina unei fericiri ciudate, pe care n-o simţise niciodată şi pe care o purtase totuşi cu ea ani de zile, aşteptând-o. I se păru imposibil faptul că, în tot acel timp, reuşise să facă altceva decât să aibă grijă de ea şi s-o ascundă. De ce suntem în stare, se gândi. Să creştem, să iubim, să facem copii, să îmbătrânim – şi toate astea în timp ce suntem şi altundeva, în răstimpul unui răspuns neprimit sau al unui răspuns neterminat. Câte cărări. Şi cu ce paşi diferiţi le urcăm, în ceea ce pare o călătorie unică”.

Fără îndoială, Alessandro Baricco a scris un roman admirabil închinat vocaţiei scriitoriceşti. Inevitabil, istoria lui Jasper Gwyn, copistul care-i privea pe oameni până când descoperea în ei povestea care erau, se împleteşte cu cea a Rebeccăi. Se luminează şi se îmbogăţesc reciproc. Poveşti despre creaţie şi iubire, despre drumurile întortocheate care duc spre ţinutul tainic al sufletului, acolo unde pierderea şi regăsirea sunt cu putinţă.

Nr. 04 / 2018
Ședința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 9 martie 2018

Ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 9 martie 2018

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Muguri de etnocritică
de Gabriel Coșoveanu

Lecturi libere (2007)
de Gabriel Dimisianu

Metaforă dureroasă (2)
de Gheorghe Grigurcu

Like-uri sau cronici literare?
de Adrian Popescu

Lăcomia, bat-o vina!
de Nicolae Prelipceanu

Cerceii Duduii, cerceii Coroanei, cerceii poporului
de Mihai Ghițulescu

Regele Mihai – elegia meritată
de Cristian Pătrăşconiu

Celebritatea tragică
de Aura Dogaru

Poezia Magdei Cârneci
de Ionuţ Orăscu

Rațiuni de consolidare fragilă a unei identități naționale între ruși și turci
de Daniela Micu

Argumente pentru metodele complementare din antropologia postmodernistă
de Gabriel Nedelea

Poveste de la periferia Craiovei
de Gabriela Gheorghișor

Am nevoie de o enigmă pe care să o rezolv când scriu
de Matthias Nawrat

Frazări
de Alina Gioroceanu

De la conu’ Iacob, pentru Titus

Literatura în Oltenia
de Mihail Dragomirescu

Poezie
de Cristian Liviu Burada

Poezie
de Emil Iulian Sude

Nostalgie fără leac
de Dumitru Ungureanu

revista revistelor
de Aura Dogaru

Scene din viața actorilor și a marionetelor
de Daniela Firescu

Povești și portrete
de Viorica Gligor

Spațiul disperării
de Gabriela Rusu-Păsărin

În numele familiei
de Sarah Dunant

DOI/8 NOI coordonate ale abstracției Pictură Dana Constantin & Marcel Bunea
de Ruxandra Demetrescu

© 2007 Revista Ramuri