| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Osip MANDELSTAM (1891-1938)Traducere de Leo BUTNARUNăscut la Varşovia, mort în GULAG, lângă Vladivostok. Poet, prozator, traducător, eseist. Cu intermitenţe, a audiat prelegeri universitare la Paris (19091910), Heidelberg (19111917), iar la universitatea petersburgheză frecventează un curs de filologie romană, fără însă a-l duce la bun sfârşit. Primele versuri le scrie în 1906, iar debutul său în presă datează din 1910. Editează volumele de versuri Piatra (1913), Tristia (1922), pe cel de memorii Vuietul timpului (1925). În 1930 scrie A patra proză, necruţătoare critică la adresa regimului bolşevic, iar în 1933 o invectivă epigramatică la adresa lui Stalin. Peste un an este arestat şi exilat în Uralul de Nord, apoi la Voronej (până în 1937), unde scrie celebrele Caiete de la Voronej, apărute postum în 1966. În mai 1938 este arestat din nou, murind curând într-o stare de prostraţie, asemănătoare demenţei. În ce priveşte caracteristica mai generală a operei sale, A. E. Baconsky remarca următoarele: E greu de stabilit apartenenţa lui Osip Mandelyştam la unul dintre curentele literare ale vremii; precum la majoritatea marilor poeţi contemporani, în opera lui pot fi identificate aspecte ale multor orientări poetice de la începutul secolului, dar dincolo de toate, personalitatea lui se constituie singulară, pe un teren autonom. Pornind de la simbolism care era, în ultimă analiză, o exacerbare a anumitor elemente romantice el are interferenţe akmeiste şi chiar futuriste, în spiritul unor Hlebnikov sau Maiakovski (...) Poate că, dintre contemporanii săi de aiurea, numele cel mai convenabil vecinătăţii lui Osip Mandelyştam ar fi acela al lui T. S. Eliot; dar ce distanţă abisală între destinele lor!
DIN GRUPAJUL ARMENIA * * * Înfofolind gura ca pe o roză umedă, În mâini ţinând stupi octaedrici, Întreaga dimineaţă a zilelor la capătul lumii Tu ai tot stat, înghiţindu-ţi lacrimile. Şi, de ruşine şi amar, ai întors spatele Bărboaselor oraşe ale orientului; Şi iată-te pe patul vopselăriei, Când ţi se ia masca mortuară. * * * Înfăşură-ţi mâna cu batista şi în măceşul încoronărilor, În densitatea fricţiunilor lui de celuloid Afundă-ţi-o curajos, până la trosnituri. Fără foarfece obţine-vom roza, Dar bagă de seamă să nu se scuture dintr-o dată Gunoiul roz muselină petala lui Solomon nici chiar Pentru şerbet folositoare, sălbatica, ce nu dă nici ulei, nici aromă. * * * Ţăcănind pe granitul porfirului, Se tot împiedică bietul căluţ de ţară, Căţărându-se pe soclul pleşuv Al răsunătoarei pietre statale, Iar din urma sa cu bocceluţe cu brânză, Abia trăgându-şi sufletul, aleargă curdele Ce împăcară diavolul cu dumnezeu, Fiecăruia dându-i câte o jumătate... * * * Ce lux într-un sătuc sărac Fibroasa muzică a apei! Ce-o fi asta? Tors de bumbac? Sunet? Avertizare? Doamne, fereşte! Mai e până la nenorocire! Şi în labirintul melosului umed Duruie o beznă-atât de năbuşitoare, De parcă la ceasornicarul subpământului Veni chiar ştima din ape unduitoare. * * * Deja nicicând nu te voi mai vedea, Miopule cer armenesc, Şi deja nu mă voi uita mijit Spre cortul de drumeţie al Araratului, Şi de azi încolo nicicând în bibliotecă Nu voi mai deschide olarii autori Ai minunatei cărţi găunoase-a pământului, După care învăţară oamenii primordiali. * * * Argilă şi azur ceresc, argilă şi azur ceresc, Ce alta să râvneşti? Mijeşte-ţi ochii, neamânat, Ca un şah chiomb bunghindu-se la inelu-i smaraldiu, Peste cartea lutului sonor, peste pământ cărturăresc, Peste scriptura purulentă, peste lutul drumului Pe care gonim, ca prin muzică şi prin cuvânt. 1930
|