Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Întrebările tuturor, răspunsurile criticii

        de Gabriel Coșoveanu

Se (re)discută, tot mai intens, şi nu numai la noi, căci au fost alegeri la Uniunea Scriitorilor din România, despre relaţiile dintre piaţa literară, ca ofertă ficţională, în linii mari, şi reacţiile criticii în raport cu respectiva ofertă. Activitatea răspunsului/ răspunderii reprezintă momentul unei dialectici între structura operei, ca sistem fix de relaţii (ceea ce a lansat, de bună voie şi nesilit de nimeni, un autor pe piaţă) şi reacţia consumatorului, mai ales ca entitate specializată în lectură, ca inserare liberă şi refacere activă a acelui sistem, în termenii lui Umberto Eco. Prin urmare, aş descrie aceste relaţii ca fiind cele dintotdeauna în lumea artei: creatorul goneşte cu viteza geniului său pe nişte drumuri pe care criticul, în „poliţist”, îi explică faptul că, uneori, viteza atinsă nu concordă cu modesta sa motorizare intelectuală. Din jocul acesta de reglări ale vitezelor se naşte tensionata relaţie a unor, altminteri, colegi de breasl㠖 doar ştim bine, de la G. Călinescu şi nu numai, că un critic este, şi el, un creator.

Ei bine, în ultimii ani, tendinţa mi se pare a fi aceea în care scriitorul manifestă tot mai des nemulţumiri faţă de ecourile critice ale producţiunilor sale. Dezamăgit de slaba ocurenţă a superlativelor relative în cronicile la cărţile sale, el se înconjoară de comilitoni, cântându-şi unii altora în strună. Doar că asta se întâmplă, slavă Domnului, doar pe rute ocolitoare – valorile nu există, nu au cum exista, decât prin străbaterea bulevardului critic, intens circulat, din fericire, şi atent supravegheat, tocmai prin „camerele” care sunt revistele de cultură serioase. Însă ideea de autocentrare îmi pare să ia un nemeritat, axiologic vorbind, avânt. Dar mă grăbesc să spun: nimeni nu se poate erija în factor reglant în arena artistică, după cum nu poate indica nici reţeta perfectă pentru un comportament câştigător în context. Din atare motiv, nu îi înţeleg nici pe cei cu entropie mare: e nevoie de răbdarea aceea banală, era să zic, conform căreia acceptăm, toţi fiind muritori, că timpul ne ierarhizează după legile lui, agitaţia noastră cotidiană neînsemnând mare lucru în artă.

Menţionez, ba chiar insist asupra aspectului, o problematică legată de opţiunea unui tânăr în raport de athanor-ul creativităţii şi de omologarea socială a acestui soi bizar de existenţă, care scapă descriptorilor uşor recognoscibili. Mai întâi, ar fi vorba de (auto)motivare, drept care fac un insert pur personal, care are reveria lui generală: să fie prizat ca instructiv. Dacă aş preciza că nu mi-am dorit un relief de avanscenă, cine m-ar crede? Şi totuşi, o anumită retorică a unor foşti profesori şi a unor actuali prieteni m-a determinat să mă implic, chit că intuiam că termeni precum energofagie sau cronofagie sunt blânzi pe lângă ceea ce solicită prezenţa constantă în spaţiul public. Nu e cazul să-şi facă nimeni iluzii, mai ales un tânăr care citeşte aceste rânduri: un om vizibil e cel mai la îndemână de contestat, hulit şi admonestat pentru orice, mai precis pentru te miri ce. Pentru reaua întocmire a lumii, pentru efectele neplăcute ale unor legi bizare care-i parvin cetăţeanului prin tine, pentru lipsa lui de talent, pentru starea lui de izolare etc. Retorica aceea persuadantă de care vorbeam se bazează pe ideea că, dacă tu nu accepţi cutare poziţie decidentă, se vor găsi destui, instantaneu, s-o facă, şi anume din categoria celor care înţeleg că a fi şef ar însemna exonerarea lor de datoria de a fi şi performer intelectual. Pentru a scăpa, atâta cât se poate, de cohorta de indivizi ce au în genom pofta de putere, căci alte competenţe n-au, e nevoie, fatalmente, ca cineva să se „sacrifice”. În faţa acestei logici, expusă de unii mult mai înţelepţi decât mine, m-am înclinat, şi, ca atare, am acceptat să ies din mine, din prerogativele calme ale unei Balanţe tipice, şi să devin „combatant” pentru ideile preţioase (în sensul precis de validabile social, propulsate, adică, de ethosul muncii) ale unor bresle care nu produc, ele însele, de la sine, combatanţi.

Cred că în orice uniune de creaţie regăsim aceleaşi specii şi metehne: reactivi, orgolioşi (mai degrabă doar simpli vanitoşi), suferinzi de sindromul persecuţiei, autarhişti şi autotelici. Că e mare tentaţia să-i unicizezi pe scriitori în acest peisaj, înmulţind fiecare atribut problematic al fiinţei artistice cu zece – asta recunosc, în calitate de insider, dar în primul rând nu e aşa, nu scriitorii, printre inductorii de opinie şi gust, sunt cei mai „dificili”, şi, în al doilea rând, a vedea nişte disfuncţii de colaborare prin prisma ciudăţeniilor individuale nu rezolvă nimic. Din moment ce interesele grupului sunt comune, s-ar cuveni ca fiecare, în parte, să contribuie, pe tronsonul său personal şi profesional, la prestanţa instituţiei, nu să aştepte, precum asistatul social, avantaje şi sinecuri din partea unui lider care ar avea doar atribuţia de-a oferi ceva, orice. La Filiala Craiova am putut sesiza, în ultimii ani, creşterea unei asimetrii nelalocul ei între dorinţa de a fi recunoscut, validabilă psihologic, până la un punct, şi ideea de responsabilitate proprie. Această asimetrie contraproductivă se vede şi mai bine „pe teren”, într-adevăr, atunci când constaţi că doritorul avid de audienţă nu înţelege să participe şi el la acţiunile confraţilor, deşi le reproşează făţiş acestora absenţele la manifestările lui.

Dacă acceptăm că revistele de cultură sunt asimilabile ferestrelor breslei către acel consumator liber, aş folosi următoarele cuvinte despre activitatea Ramuri-lor din ultimii ani: stabilitate axiologică, constanţă în gestiunea umană şi financiară, climat atractiv de lucru, deschidere. Nu cred că cineva ar putea susţine că politica revistei a însemnat respingerea sau nepublicarea unui text valoros, după cum nu a barat vreodată accesul cuiva cu iniţiativă la paginile mensualului. Dimpotrivă: s-au creat rubrici proaspete, au fost capacitaţi noi colaboratori de primă mână, s-au permanentizat pagini dedicate reflectării unor eforturi ale confraţilor din A.N.U.C. (Alianţa Naţională a Uniunilor de Creaţie). Nu mai vorbesc de excelentele relaţii cu celelalte publicaţii de profil din ţară.

Ce obiective şi-ar putea stabili, aşadar, o instanţă spre care se îndreaptă privirile confraţilor şi, mai important, ale aspiranţilor, pentru care lumea literaţilor e un obiect care trebuie, totuşi, descifrat (este un teatru de semnificanţi)? În linii mari: păstrarea concordiei la nivel uman, cam afectată, în ultima vreme, de ambiţii personale demne de o cauză mai bună; asigurarea stabilităţii economice; dezvoltarea capacităţii de a atrage fonduri şi de a stabili colaborări; echilibrarea piramidei vârstelor; recunoaşterea Filialei Craiova ca partener sine qua non în proiectele şi emisiunile Radio-TV care vizează literatura română; optimizarea imaginii publice; proiectarea şi realizarea unei librării on-line; dezvoltarea unui proiect editorial coerent, mai amplu, al Editurii „Ramuri”, care să vină în sprijinul membrilor Filialei, şi reperarea unei echipe pentru punerea în aplicare a ideii.

Pe cale de consecinţă, le-aş transmite tinerilor care au profilul candidaţilor pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor din România un lucru care mi se pare esenţial: că acolo, în USR, li se recunosc meritele nu doar prin faptul de a intra în posesia unei legitimaţii invidiabile, ci şi prin posibilitatea de a participa, ca membru en titre, la dialoguri şi dezbateri vii, dezinhibate, absolut libere, antamate şi susţinute de seniorii scrisului, de aceia care fac un canon sub ochii noştri.

Nu e puţin lucru să fii contemporan cu asemenea oameni, şi, în plus, să te numeşti şi coleg al lor, eligibil pentru premii de referinţă. Cu menţiunea expresă că, nici chiar în acest teatru de semnificanţi, ar trebui să fim conştienţi că sistemul este normativ – există norme de acceptabilitate, şi nu norme de adevăr, vorba lui Paul Cornea. Cu alte cuvinte, nu putem avea cu toţii dreptate. Chiar, cine are dreptate? Credem că aceia care văd domeniul creativităţii (ficţionale ori ştiinţifice, nu importă) subîntins de categorii, îndeobşte, morale: politeţea, eleganţa, logica, elemente grupabile sub un generic de rit clasic, cam uitat astăzi, pare-mi-se: la bienséance. Ŕ bon entendeur, salut!

© 2007 Revista Ramuri