Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Grijă pentru poezie

        de Gabriel Nedelea

Scriitor de o luciditate sfredelitoare, optzecist prin deprinderile po(i)etice şi detenta critică, basarabeanul Nicolae Leahu asaltează, odată cu Alungarea muzelor din cetate, „imperiul semnelor” literare româneşti, din care se hrăneşte în voie, gătindu-i codurile după nevoile filologului şi lectorului îndrăgostit, nu atât orgolios, cât îngrijorat de supravieţuirea în poezie. Alcătuită din trei poeme ample, placheta oferă, de fapt, spectacolul unor înfruntări dintre literatură şi realitate, în mijlocul cărora poetul e prins şi se prinde, ca meşteşugar şi lector avizat, în care-şi face simţită prezenţa şi profesorul (universitar) de limba şi literatura română.

Poemul care dă numele ansamblului descrie o negociere cu muzele, cărora, în cele din urmă, eul le dă drumul în text, fără să li se supună, dar recunoscându-le ca entităţi, din moment ce li se adresează: „o!/ iată că şi uşile s-au deschis/ şi preşul e întins (la Arhanghelsk/ a nins peste case uzine şi baruri cu fulgi de votcă şi zaruri)/ întâi câte una apoi câte două şi trei (...)/ vă rog intraţi în atelier în biroul de pe velier/ puntea e proaspăt vărsată/ e măiestrit unsă cu vacsă şi ciocolată/ pe culoare stau mape/ în teancuri în sclituri/ grămezi de simboluri/ muşuroaie de mituri”. Pare, mai degrabă, că sunt luate ca martori pentru periplul livresc din partea a doua a volumului, Epistola sextină. Alungarea nu presupune uciderea lor, ci o altfel de concretizare, o înţelegere şi domesticire, poetul folosindu-se pentru asta de regizarea unui film al istoriei literare, cu tot cu funcţiile sociale ale acesteia. Vocea din off, să-i spun aşa, le povesteşte acestor „musafire” despre funcţiile date literaturii („o! sigur-sigur/ puteţi fi liniştite/ coloana de letopiseţe e asigurată antiseismic/ şi-i plină de demnitate în nobleţea ei seculară/ praful de pe ea fiind şters cu mâneca/ unui viitor prim-ministru/ de un onorabil părinte de junimist/ care îmbrăcând mai multe episoade / istoriografice în caftanul literarităţii/ avertizează că ai să dai seama doamnă/ dacă progenitura nu-şi ia bacalaureatul sau/ ce-o fi având ea de luat din acele frumoase tomuri”) şi despre ramificaţiile sale istorice. Sau, aşa cum va scrie într-una din notele ce însoţesc Epistola sextină, auctorele (acolo „deghizat în scrib”, „cronicar (turc!)) „dovedeşte o remarcabilă voinţă de a se descotorosi de condiţia-i anacronică, adulmecând, încă de pe aici, sensul progresiilor paradigmatice, însăşi fibra ascunsă a evoluţiei literare” (nota 35).

Cine şi cum citeşte astfel de volume de poezie? Publicarea unei cărţi de această natură e un act de curaj din mai multe puncte de vedere, deschizând numeroase fronturi de (re)discutare a ontologiei literaturii, prin codificări ce nu sunt la îndemâna lectorului obişnuit sau „mediu”, invitând la meditaţia filologilor, atâţia câţi răspund şi dintre aceştia la asemenea provocări. De altfel, mai în glumă, mai în serios, cu iz autoironic, într-o altă notă subsumată celui de-al doilea text, afirmă: „Şi dacă n-ai auzit de John Barth, cine te-a pus să citeşti Epistola Sextină?”.

Conştient de fatalitatea că orice text scris este, înainte de toate, un act de (re)citire (în sensurile explicitate de Matei Călinescu), adică un discurs de gradul al doilea sau al treilea, Nicolae Leahu duce până la ultimele consecinţe acest lucru, făcând din el temă poetică, aşa cum, bunăoară, făcuse Mircea Cărtărescu în Levantul. După cum mărturiseşte, în primul dintre paratextele Epistolei, experienţa lecturii Ţiganiadei şi a Levantului i-au generat practica scrierii, dar, aş adăuga, nu peste intenţionalităţile autorului atât de des exprimate, au contribuit la acest declic şi unele probleme de teorie literară, care, de jumătate de secol, îşi înscenează crizele, apucătură deprinsă de la poezie şi de la proză.

Nu din postura epigonului dă această replică Levantului, deşi autoironia ne-ar putea face să credem asta în unele momente, ci din cea a lectorului care nu va putea înţelege jocul decât jucându-l, stăpânindu-i regulile şi calităţile fizice specifice – lingvistice şi intertextuale. Aşadar, accentele parodice nu lipsesc, iar siguranţa discursului relevă o fericită întâlnire a poetului cu criticul, complici şi parteneri în compunerea şi nararea, pe note eminesciene, a partiturii Epistolei. Hipotextul este, în linii generale, Scrisoarea III, cu unele intruziuni, de asemenea, eminesciene, peste care se adaugă hipotextul cărtărescian, iar hipertextul se dezvoltă ca o meditaţie asupra condiţiei cronicarului şi a cronicii, camuflând, de fapt, încercarea asupra condiţiei literaturii în contemporaneitate. Mai mult, Nicolae Leahu îndreaptă spre congenerul său şi limbile discursive ale satirei, ca un exerciţiu al distanţării.

Îndemânarea cu care construieşte textul şi conduce dezbaterile menţionate e cea a unui giuvaiergiu, iar odată ce prinzi filoanele intertextuale, dublate de notele scrise, de asemenea, cu ironie, pendulezi între urmărirea firului narativ şi povestea facerii textului. Pregătirea poveştii ilustrează cel mai bine aceste caracteristici: „Sussemnatul* povesteşte de-un bărbat şi de-o muiere,/ proto-neam trăind oniric pe-un picior de vers cu miere/, c-au venit, mişei, păgânii cu ocheane fără saţiu/ ca să vadă cum e ritul dăinuirii cestei naţii./ Din subsoluri sursiere, în infolii ancorate,/ dânşii, s-a aflat veniră, şi-narmaţi. Cu laşitate/ pe un dâmb se instalară arpegii, trohei, sâneţe,/ arcuri, suliţi, o.z.n.-uri, cavaleria-n fâneţe;/ binocluri şi coifuri, zale, viziere se holbară/ înspre-arcanele de frunze conjugal tremurătoare./ Dar nimica nu văzură cu-a lor lupe, microscopuri,/ căci din baltă, patriotic, ceaţa năpusti pe hopuri/ de-mpânzi aliotmanul, dâmbul, calul şi traianul,/ potopind savanta sticlă cum inundă prora valul./ Comparaţia, se vede, nu-i ritoriceşte naltă,/ dar naraţiunea – visul! – validează laolaltă./ Devierea, cu măsură, are-oricând justificare,/ ca licenţă, inedită, sub falduri de budoare (...)// – Dar de ce fecundul pix** s-a-necat în călimară?/ etnicele-acele paie cu stupoare se-ntrebară,/ când rarefiata ceaţă scoase cuplu-n întregime/ în rotund de oculare, pe lungime şi lăţime.// Sussemnatul, cu-a sa hire, zăbovi să povestească/ de ce ochii-i se-mbătară, vers uitând să potrivească”. Textul conţine o dublă replică, pe de o parte la satira eminesciană, pe de alta la pastişa cărtăresciană. Expozeul aminteşte şi de atmosfera din O sută de ani de zile la Porţile Orientului a lui Ioan Groşan, şi de tiparniţa tătărească imaginată de acesta. Iţele intertextuale creează confuzie între cele două hipotexte.

Calupul citat conţine nu mai puţin de şase note, dintre care cele atribuite „sussemnatului”, respectiv „pix”-ului sunt cele mai interesante sub aspect teoretic. Prima trădează atitudinea şi tehnica plăsmuirii: „La căderea în sus a parodicului, subsemnatul se repoziţionează spectaculos într-o instanţă sussemnată, creând astfel unicala situaţie când ultimul se poate autocontempla victorios în ipostaza întâiului. Şi poate că şi iaste (depinde cine comandă sondajul), dacă nu sar conaţionalii să-l tragă înapoi, în cazanul anonimatului, mediocrii und’ suschină.” Ironizează, aşadar, inclusiv postura auctorială. Cât despre „pix”, el constituie, prin parafraza la debutul Scrisorii II, o nouă ocazie de postmodernizare: „Pornind de la aluzia eminesciană la prolifica pană a lui Balzac, probabil, autorul Epistolei sextine relativizează condiţia (ontologică?) a pixului, ironizând – la fel de probabil – faptul că acesta îşi poartă călimara în el însuşi. Privat de posibilitatea de a se «scufunda» la propriu în apele neantului – după cum sugerează Em. Galaicu-Păun, neantologul number one al momentului – pixul (post)modern (părintele cărtărescienilor pixeli) se îneacă ritualic, într-o călimară virgină, decorativă, mai exact”. Nicolae Leahu angrenează, aşadar, mai multe instanţe critice, în această scriere hibridă, cu aleasă şi subtilă erudiţie, ruşinându-se, parcă, de ocolurile şi ramificaţiile livreşti de care e în stare. Notele sunt de-a dreptul savuroase, simulând când academismul, când completările lirice, care inserate în text ar strica ritmul. Spicuiesc o alta, ce ia în vizor scientismul filologic: „A delimita înjurătura asiatică (estetică, orientalmente) e o chestiune de corectitudine ştiinţifică. Ultima e încovoiată şi rezistentă precum oţelul de Samarkand, în timp ce întâia este prima ca atare”. Cu o detaşare mai lucrată (de unde şi notele), dar şi mai explicită decât a congenerului său, lectura din Levantul a lui Nicolae Leahu, prin lentile deopotriv㠄budaidelene”, eminesciene şi postmoderne, s-a făcut poezie. Arată, între altele, şi că gestul cărtărescian este, întrucâtva, repetabil.

Sub aceste seducătoare peripluri filologice persistă grija pentru supravieţuirea poeziei în contemporaneitate. Poezia rămâne un act de cunoaştere, însă, în cazul de faţă, doar pentru cei care-i învaţă limbajele şi i se fidelizează.

© 2007 Revista Ramuri