Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Adesea nebunia e cea mai sănătoasă judecată”

        de Simona Preda

Sala de bal, roman publicat în Franţa de Gallimard, reprezintă un al doilea mare succes (după Wake) al scriitoarei Anna Hope, la origine specialistă în literatură engleză la Oxford şi actriţă. Apărut în toamna anului 2016, romanul, prin povestea tulburătoare pe care o conţine, s-a bucurat de un binemeritat succes internaţional, precum şi de Grand Prix des Lectrices al revistei ELLE.

Acţiunea se petrece la azilul Sharston din Yorkshire, undeva la sfârşitul epocii edwardiene, moment în care o tânără, Ella Fay, este acuzată de tulburări psihice în urma unui incident de la filatura la care lucra. De altfel, întreaga poveste este scrisă din perspectiva personajului Ella, o femeie lipsită de afecţiunea familiei; pe ea cade reflectorul cel mai des şi în raport cu ea sunt construite celelalte personaje. Specific la acest azil este faptul că în centrul său, „constituind inima acestuia (...) se afla o magnifică sală de bal, lungă de vreo 40 de metri şi lată de cincisprezece, cu o estradă la un capăt”, în care unii pacienţi puteau dansa în fiecare vineri: „în acea zi a săptămânii se dansa; timp de două ore, în sala de bal, iar cei care se purtaseră frumos în săptămâna care se scursese, care nu fuseseră obraznici cu infirmierii, îşi mâncaseră toată mâncarea, puteau sta singuri în picioare (...) aceia aveau voie să participe.”

Dincolo de incontestabilul talent literar există, în acest roman, şi o analiză condensată a unei teme delicate, dublată de o laborioasă muncă de cercetare. Azilul se pare că a existat cu adevărat (High Royds, un loc în care erau adunaţi săracii şi debilii mintal), iar povestea în sine porneşte de la un sâmbure de adevăr (există o dedicaţie către stră-străbunicul autoarei pe prima pagină, fost pacient la azilul menţionat). De altfel, în timpul interviului oferit pe Skype, odată cu lansarea romanului la Bucureşti, autoarea a afirmat că scrierea acestuia a avut şi un efect de catharsis, de liniştire personală.

Personajele cărţii – Ella Fay, irlandezul John Mulligan de care avea Ella să se îndrăgostească mai târziu şi cu care va avea un copil, doctorul Charles Fuller, un limitat cu porniri extremiste, tânăra cultivată şi brunetă pe nume Clem, jovialul Dan, un personaj care se comportă ca un om liber – sunt construite cu mare grijă pentru fineţea detaliului. Ba chiar capitolele cărţii au numele personajelor şi sunt repetitive ca fişele de analiză sau ca textul unei piese de teatru.

Povestea de dragoste dintre Ella şi John respiră ceva din romanele lui Jane Austin. John, de o sensibilitate la limită cu depresia, „îşi pierduse şi slujba şi soţia, la moartea fiicei lui”. Era de luni de zile în salonul bolnavilor cronici şi „avea să-i scrie acestei fete ciudate, singuratice. Avea să-i spună în scris ce văzuse el afară”.

Dr. Charles Fuller – obsedat de eugenetică, un dezorientat şi un singuratic, dar un personaj remarcabil, de altfel, de o complexitate aparte – trăia sperând c㠄poate în sfârşit va avea prilejul să-şi ocupe locul cuvenit în panteonul oamenilor superiori”, întrucât „datoria noastră este să studiem (prin intermediul concepţiei numită eugenetică) toate metodele posibile de a preveni decadenţa naţiei”. Interesantă este şi relaţia sa cu John Mulligan, până la urmă degenerează în aversiune, ba chiar îl va considera pe acesta pacientul ideal pentru o operaţie experimentală în acord cu principiile epocii.

Clem este un personaj atipic, tulburător şi extraordinar de bine construit – „De aici poţi ieşi în trei feluri. Unu: dacă mori. Asta e calea cea mai uşoară. Oamenii mor tot timpul. Sau poţi fugi de aici. Dar e aproape imposibil. Ori reuşeşti să îi convingi că eşti îndeajuns de întreagă la minte cât să-ţi dea drumul” –, care, în ciuda faptului că afirma adesea „că aici sunt o droaie de femei nebune, dar ştiu sigur că nu sunt una dintre ele”, eşuează în lupta cu viaţa.

Din punct de vedere stilistic, autoarea reuşeşte să menţină cititorul atent în atmosfera azilului, iar succesiunea personajelor pe capitole, realizată cu mijloace care produc multă densitate ideatică, este o reuşită. Poate că ne-am fi dorit un final al volumului în care Ella şi John să rămână împreună, regăsirea lor este una dintre speculaţiile care ne-au însoţit pe parcursul paginilor. Autoarea însă le hărăzeşte o cu totul altă soartă. La fel şi sinuciderea lui Clem, este tot un moment pe care am sperat că îl putem amâna dincolo de finalul romanului. Ieşirea rapidă din scenă a personajului Charles Fuller este şi ea o paranteză specială, care lasă deschis un orizont de aşteptare, aceasta cu atât mai mult cu cât întregul context de la azilul Sharston din Yorkshire reclamă ambiguitatea, libertatea, dreptatea şi regăsirea, recompunerea şi, de ce nu, evadarea.

 

© 2007 Revista Ramuri