Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Feţele singurătăţii

        de Mihaela Constantinescu

Spulberatic (2018), primul roman scris de Anca Vieru după colecţia de povestiri Felii de lămâie (2015), propune o scriitură complexă, fiind o sinteză de roman reflexiv şi metaroman. Acesta cuprinde mai multe ramificaţii, este scris din perspectiva mai multor personaje şi se întinde pe trei generaţii. Personajele sunt marcate de disonanţele temporale, de fapt, sunt pierdute între trecut şi prezent. Tocmai o fotografie este cea care face lucrurile să se mişte în roman, una legată de o expoziţie subacvatică inedită. Toate personajele îşi trăiesc existenţa ghidate de o viaţă, cea a lui Tibi Vreme. Deşi autoarea abordează tema frontieriştilor şi a contextului comunist, scriitura este cursivă, nelăsând loc clişeizării. Personajele Ancăi Vieru trăiesc instinctiv, doar prezenţa lui Tibi Vreme în vieţile lor îi face să se simtă vii. Acest aspect îl observăm la Anda Cărare, la Doina şi la fiul său, Andrei, persoanje care prezintă fiecare o perspectivă singulară, văzând în Tiberiu Vreme un fel de centrum mundi.

În capitolul Nimeni nu lipseşte, autoarea realizează o redimensionare a stărilor trăite de Andrei. „Muzica, spre deosebire de artele plastice care dau un obiect finit, este o artă care dispare” (p.197). Meditând asupra acestei idei, Andrei aproape că înţelege fascinaţia tatălui pentru pian, fascinaţie care trebuie să dispară pentru a reveni sub forma unei alte tehnici. Sesizăm că relevantă în acest capitol este inserarea intertextului. Anca Vieru probabil a avut în vedere nişte versuri din volumul de poezii Cântece vis al lui John Berryman, tradus în română de Radu Vancu: „Ştie: i-a numărat pe toţi, & nimeni nu lipseşte,/ Deseori îi socoteşte, în zori, pe toţi./ Nimeni nu lipseşte niciodată“.

Aceste pagini ale romanului, care sunt încărcate de dimensiunea semantică a unui vocabular muzical, pot trimite cu gândul la Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse, dacă ne gândim la faptul că notele muzicale puteau fi chiar ele aranjate într un asemenea mod încât săcorespundătrăirilor şi neliniştilor. Personajele din romanul Spulberatic se raportează la elementul muzical pentru a transcrie starea reală şi, totodată, pentru a o face să dispară. „Knecht deschise pianul, se aşeză în faţa lui, se convinse că e acordat şi cântă un andante de Scarlatti (...), începu să-i explice în puţine cuvinte cam despre ce e vorba într-un asemenea exerciţiu de joc cu mărgele de sticlă, descompuse muzica în elementele ei şi lămuri calea de urmat pentru tălmăcirea muzicii în ieroglifele jocului” (Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura Rao, 2013, p.389). Aici aflăm puţin despre acest joc misterios, joc la care va recurge şi Tiberiu Vreme, schimbându-i însă rigoarea şi finalitatea.

Romancierul tinde spre idealul de a crea un limbaj singular menit săexprime ideile, sugerând, practic, căjocul trebuie să devină un mecanism de aluzii muzicaleşi literare, pe care cititorii să le descifreze. În fiecare an, Andrei primeşte vederi din partea tatălui din diferite ţări, iar ultima vedere este semnificativă, plasând totul în incertitudine. Înţelegem că semnele trecerii din prezent în trecut şi din trecut înapoi în prezent anticipează că în universul Spulberaticului nimic nu e ceea ce pare. „Camoes aqui, onde a terra se acaba e o mar comeca –aici, unde pământul se sfârşeşte şi începe marea” (p.204). Analizând metamorfoza romanului, putem admite c㠄personajul manevrat cu stricteţe de către narator devine conştient de sine şi se autoanalizează sau chiar se autonarează, substituindu-se adesea naratorului” (Nicolae Manolescu, Emanciparea personajului, în România literară, an XVII, nr. 2, 12 ian. 1984).

Din cauza condiţionării istorice, lectura e forţată să păstreze umbra ideologică, cea care face conexiunile cu timpul şi spaţiul romanului. Spulberatic rămâne însă un roman de actualitate şi prin situaţia economică a familiei româneşti care se vede forţată să păstreze vie memoria chipurilor dragi ca urmare a distanţei şi să accepte faptul că trebuie să trăiască departe unii de ceilalţi. Anca Vieru îşi introduce cititorii într-o lume profundă, recentă în memoria şi inimile lor şi, astfel, personajele reuşesc să transmită emoţii şi trăiri provocate de inflexiunile cotidianului.

© 2007 Revista Ramuri