Se împlinesc, iată, 4o de ani de la mişcările studenţeşti din mai, 1968, anul, de asemenea, ne amintim, al invaziei trupelor Pactului de la Varşovia, în Cehoslovacia, anul discursului lui Ceauşescu din balcon, al unor entuziasme ale scriitorimii române, entuziasme transformate apoi în crunte deziluzii. Maiul revoltelor pariziene, noi, tineri de atunci studenţi ai Filologiei clujene, l-am perceput probabil mai confuz decât bucureştenii, dar, oricum, cu o acuitate a vârstei care se dorea liberă, independentă, nesupuse niciunei autorităţi, fie ea paternă, instituţională, sau, mai ales, dogmatic-politică. Toţi tinerii acelui timp aveau, cred, un morb al revoltei în sângele lor năvalnic. Dar ce paradox, dincolo, revolta era pornită din partea tinerilor de bani gata, care se bucurau efectiv, nu pe hârtie, de toate libertăţile de manifestare publică, sau aproape, inclusiv acelea de a fi maoişti, comunişti, anarhişti, precum Cohn-Bendit. Sorbona e evacuată, poliţia reprimă studenţii, busculadele, arestările, luptele de stradă, tot tumultul le ghiceam din relatările unor prieteni mai bine informaţi, dar o descriere exactă, de la faţa locului, prin intermediul unor martori ori al unor ziare obiective nu aveam, eu cel puţin. Peste ani, reportajul unei artiste române, bursieră la Paris, Ileana Bratu, despre care am scris chiar la această rubrică, mi-a umplut tardiv, e drept, cu amănunte de cine-verite, un ecran pe care secvenţele se derulau cu multe rupturi epice, goluri etc. ,,Simulacru de revoluţie’’, va zice Raymond Aron, vezi dezbaterile recente din presa franceză. O erupţie resentimentară colectivă, oricum, se poate, cred, formula convingător, una pan-europeană, dar prezentă şi la nivel mondial, în Mexic, de pildă, poliţia trage în studenţi, în iunie, 68. Se manifestă acerb un sentiment ,,nou’’, al unei ,,noi societăţi’’, cea consumistă, care vedea morala tradiţională drept obstinată piedică în calea sa, iar valorile tradiţiei culturale drept perimate valori ,,burgheze’’. Unde am mai auzit noi, adolescenţii estici, aceste acuze, da, desigur, la şcoală, apoi, mai târziu, la orele de învăţământ politic. Ce poate pricepe un june român din toate acestea? Revolta din mai 68 e de stânga, dar nu vrea comunism, vrea mai multe drepturi individuale. Drepturi ale persoanei, ale individului, bine, dar, asta vrem şi noi, românii.

La noi rulează un film englezesc extraordinar, ,,Singurătatea alergătorului de cursă lungă’’, îl văd de mai multe ori, e cu Tom Courtnay, îmi schimb freza, să semene cu a sa. Părul pieptănat oarecum convenţional, ,,peste cap’’, model vag rusesc, impus de tata, va fi înlocuit definitiv
de-acum cu cel numit ,,cu cărare’’, mult mai occidental, mai personalizat. E maiul meu 68, completat cu Beatles-ii, Rolingstones, cu, mai ales, versurile lui Nichita, ale lui Alexandru, ale Blandianei, cu cronicile lui Manolescu, cu tableta lui Bogza, cu traducerile lui Baconsky, cu restituirile critice ale interbelicilor, ale lui Crohmălniceanu… Da, e chiar modul de a se pieptăna al actorului care joacă în film un adolescent cu gesturi de insubordonare faţă de autoritarul director al unei şcoli de corecţie. Sancta simplicitas…

Este, revenind la contextul istoric, la tonul serios, un adevărat cutremur ideologic, moral, mental, o contestare a importanţei familiei, a bunelor moravuri, a stabilităţii sociale, ca să nu mai zic a religiei. Pentru oficialii comunişti, revolta e un semn istoric al slăbiciunii sistemului capitalist. Cam simplist, e chiar invers, societatea capitalistă se autoregla, cam violent, dar necesitatea unor reforme majore o recunoaştea şi Generalul, care, pe 24 mai, revine la Paris după vizita sa la Bucureşti. Nu mai puţin de 8 milioane de grevişti vor sprijini cererile, uneori fanteziste, ale studenţilor. Gluma se îngroaşă, dar, ciudat, la final, ideologia liberalismului, cum s-a observat (Paul-Francois Paola, F.C., nr.1580), iese avantajată din acest controversat mai 68, pe seama declinului gaulismului şi al gauchismului.

August 68 a fost, aparent, un moment istoric mai uşor de citit decât cel din mai 68, pentru mulţi dintre românii acelui timp. Toamna a adus, după efervescenţa primăverii, o claritate matură, o dihotomie după care tânjeam: tancurile sovietice contra curajoşilor reformişti praghezi. Zaharia Stancu vorbind liber, tot la balcon, condamnând invazia, părea altul, cel dorit, decât obedientul preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram mândri, ca, mai târziu, în decembrie 1989, că suntem români. Apoi lucrurile s-au tulburat, treptat, ireversibil, secretarul general al PCR-ului, inaugurând, ni se părea o linie teoretic independentă a devenit un tiran. Ne-am păcălit, iar. Dar şi bune şi rele, urmările acelui mai 68 le avem în structura noastră mentală, noi cei care aveam douăzeci de ani, pe-atunci. Bune, simplificând enorm, libertatea de a decide singuri, respectul persoanei ca unicitate, rele, mania contestării, a rupturii cu autoritatea şi tradiţia. A oricărei tradiţii, uneori, chiar a celei care ne face să fim persoane civilizate ale unei societăţi liberale, permisive, dar cu profunde rădăcini creştine.