Între cărţile pe care le-am citit în ultimul an, există trei romane româneşti recente pe care le-aş recomanda oricui (şi chiar am făcut-o adesea). Întâmplător sau nu, acestea au un cadru social şi temporal comun: România din perioada comunistă. Însă, deşi este vorba despre aceleaşi lucruri, abordarea este fundamental diferită în fiecare dintre cele trei romane, puternica individualizare fiind o primă garanţie de calitate a scriitorilor în chestiune. Pentru a nu mai lungi vorba, cărţile la care mă refer sunt următoarele, în ordinea apariţiei pe piaţă: Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu, Circul din faţa casei de Adrian Sângeorzan şi Relatare despre moartea mea de Gabriel Chifu. Toate sunt cărţi despre care am scris cronici, cărţi citite de cel puţin două ori, de fiecare dată cu delectare. Probabil cârcotaşii strâmbă deja din nas: ce-are a face delectarea aici? Are. Admit, nu cu argumente din zona plezirismului ar trebui să vină un critic literar. Totuşi, după bruma de experienţă din cei cinci ani de când scriu, pot să depun următoarea mărturie: ştiu sigur că o carte e bună atunci când mă „fură” lectura şi uit să citesc analitic, când lectorul inocent care vrea poveste trece pe primul plan, lăsând criticului prilejul unei disecări analitice abia la a doua lectură. Cărţile proaste agasează, enervează cu stângăciile sau cu emfaza lor gratuită, te obosesc şi te fac să le închizi şi să nu mai continui decât cu chinuri şi dezgust. Dar cartea bună te ţintuieşte pe loc şi nu-ţi dă drumul până n-o termini, iar tu, criticul care trebuie s-o judece, stai cuminte sub vraja ei ca orice alt cititor, fericit şi purtat pe aripile poveştii.

Ei bine, tocmai de poveşti este vorba în cartea lui Bogdan Popescu: de trei poveşti spuse de oameni diferiţi, care relatează aceleaşi evenimente, dintr-un sat numit Satul cu Sfinţi. Un aer de basm învăluie o poveste de un realism crud, despre viaţa unor oameni simpli de la ţară în vremea comunismului. Miticul include atât o istorie locală fantezistă, de proporţii epice, pornind de la un Întemeietor preistoric, cât şi o geografie fabuloasă, însemnând Codrul vînăt, Apa Morţilor, Valea Puţului, Eleşteul şi Valea Morii, locuri pline de vietăţi fantastice şi unde se ştie că vieţuieşte Cel ce Doarme, un fel de demiurg rău care visează întâmplările ce se petrec în viaţa reală a oamenilor. Deşi tehnica ar părea una anti-patetică, de distanţare (viaţa e vis, nu oamenii sunt de vină, ci adormitul din codru, care nu mai visează, de la o vreme, decât vise urâte), patetismul tocmai de aici irumpe ca un vulcan: automistificarea românească arhicunoscută este atacată, culmea, prin hiperbolizare, iar povestea fermecător spusă a Satului cu Sfinţi devine o otravă dulce, picurată în urechile de auzit. Cartea lui Bogdan Popescu mai are însă o mare calitate, pentru care o apreciez îndeosebi: este poate singurul roman românesc în care dramele omului de la ţară şi sufletul ţărănesc sunt puse în lumină cu sensibilitate şi cu realism în acelaşi timp, dar fără patetism şi fără naturalism: eroii nu sunt nici îngeri, nici brute, ci pur şi simplu nişte ţărani extrem de credibili, de autentici, care nu au nimic de revendicat şi, ca personaje literare, nimic de demonstrat ostentativ.

Circul din faţa casei a devenit în timp record una dintre cărţile mele preferate. A fost o imensă surpriză plăcută: deşi îi cunoşteam calităţile literare ale lui Adrian Sângeorzan, romanul acesta l-am citit aproape nevenindu-mi să cred cât de bine este scris, iar când am ajuns la ultima pagină am mai zis o dată: „Nu se poate!” şi am luat lectura de la capăt. Aveam senzaţia descoperitorilor de comori care şi-au văzut visul cu ochii. Cred că nu m-am înşelat, iar consensul câtorva critici în ale căror opinii cred (Dan C. Mihăilescu, Gabriel Coşoveanu, Marius Chivu, Luminiţa Marcu) mi-a întărit convingerea. Romanul lui Adrian Sângeorzan, reprezentând povestea unui copil în devenirea sa spre adolescenţă, în plin comunism, frapează în primul rând prin firescul tonului, prin simplitatea relatării, prin verosimilul evenimentelor prin care trece familia eroului şi prin care este nevoit să treacă însuşi personajul, Adrian, pentru a se maturiza. O iubire copilăresc-adolescentină adaugă un farmec special poveştii şi o străbate ca un fir roşu, ţinând împreună întâmplările altminteri disparate care alcătuiesc substanţa epică a cărţii. Puncte sensibile ale noastre, ale tuturor (Securitatea, Canalul, lipsa alimentelor, sărăcia, umilinţa din comunism) fac parte din viaţa eroului deopotrivă cu vise, impulsuri erotice, jocuri de copii, serbări şcolare ori întâmplări halucinante, aşa cum este poate cea mai frumoasă scenă a romanului, aceea în care Adrian şi iubita sa, Nora, ameţiţi de fumul tras din ţigările unor ţigani, fură elefantul de la circ şi se plimbă călare pe el o noapte întreagă. După ce am citit de patru ori (până acum) Circul din faţa casei, rămân cu aceeaşi părere pe care le-o spuneam prietenilor, la prima lectură: că e o carte care va rămâne în istoria literaturii române. Poate o capodoperă. Rog din nou cârcotaşii să nu se strâmbe. E vorbă mare, dar luaţi-o ca pe o provocare (adică citiţi cartea, a doua ediţie tocmai a apărut pe piaţă). Şi, dacă tot am derapat de la misia de critic şi am alunecat pe panta mărturisirilor, am profitat de ocazie să spun într-o anchetă ceea ce nu se poate spune într-o cronică: doar capodoperele nu mai sunt demult la modă!

În fine, cartea lui Gabriel Chifu. Şi cu aceasta am o experienţă aparte. Am deschis-o într-o seară în care aveam un program foarte încărcat, cu gândul de a citi 20-30 de pagini şi de a-mi vedea de treburi. Treburile au rămas pe altă seară, iar eu am rămas cu cartea în mână până am terminat ultimul rând al ultimei pagini. Nu sunt o victimă singulară: la vreo săptămână după aceasta, i-am împrumutat-o cuiva, care a doua zi, spre după amiază, mi-a telefonat să-mi spună, cu un ton de semi-reproş amuzat, că i-am distrus ziua: şi el îşi amânase toate treburile şi rămăsese acasă, citind Relatare despre moartea mea. Deci, sunteţi avertizaţi: cartea aceasta dă dependenţă. Şi cum să nu dea povestea unei femei incredibil de frumoase care emigrează în toamna 89 din România, suferă un viol bestial ca „preţ” de trecere a graniţei, devine soţia unui miliardar canadian şi proprietara unei reviste glossy, dar nu scapă de fantomele trecutului? Cum să nu stai cu sufletul la gură când femeia aceasta îi mărturiseşte iubitei ei, la începutul romanului, că este însărcinată, deşi este imposibil? Cum să nu fii curios cine-i scrie de la Paris numind-o Ana Cristina, numele românesc pe care nu-l mai folosise de mulţi ani? Gabriel Chifu a ştiut cum să prepare cocktailul potrivit de thriller şi de roman psihologic, integrând motive de circulaţie în literatura contemporană (Răul ce se întrupează dintr-o femeie, manuscrisul misterios, cuplul lesbian, viaţa intimă haotică a Annei) grefate pe o intrigă poliţistă, astfel încât să permită accesul la lectură şi cititorului simplu, dornic de senzaţii tari, şi cititorului elevat, care ştie să citească printre rânduri şi să descifreze simboluri, care e dispus să caute pe cont propriu răspunsuri la întrebări. Dacă aveţi cumva în gând că autorul a derogat de la ideea „artei înalte” prin inserţia de elemente aşa-zis comerciale, am să vă spun doar atât: Umberto Eco, Thomas Pynchon, Andrei Codrescu. Mai gândiţi-vă.

În fine, după atâtea mărturisiri patetice despre cărţile mele de suflet din perioada recentă, o scurtă precizare: cred cu toată convingerea că aceste trei cărţi, traduse în Vest, ar putea aduce cititorului occidental o imagine destul de coerentă despre ce a însemnat România sub comunism, despre sufletul românesc, despre experienţele şi traumele noastre. Am putea fi mai bine cunoscuţi şi poate le-am deveni, cine ştie, simpatici. De doi-trei ani, Europa a aflat că avem regizori minunaţi. Ar fi vremea să afle şi despre scriitori.