Debutul ca prozatoare al Adrianei Jderu, cu volumul Spaţii mici, format dintr-o suită amplă de proze scurte, este unul care atrage atenţia printr-un grad zero al scriiturii realiste. Într-un ritm cinematic şi cu instrumentele unei proze de investigaţie şi de subtilă observaţie documentară, prozatoarea surprinde diferitele faţete ale unui cotidian actual sau trecut. Menţinând un dozaj corespunzător de realism alert, suficient şi necesar cât să asigure verosimilitatea celor relatate sau evocate, prozatoarea realizează cu succes reglajul fin dintre alternanţa evenimentelor şi simbolistica lor, stranie, uneori, absurdă.
Despre perseverenţă şi eşec, despre fragilitate şi regăsire de sine, despre descoperirea şi pierderea unui echilibru constant vorbesc majoritatea acestor proze care oferă imaginea individului obişnuit, tras în jos de ancora traumelor şi a decepţiilor. Personajele, în marea lor majoritate, sunt bătrâni şi tineri aflaţi în conflict cu sine şi cu lumea, captivi ai unor societăţi în care se simt neînţeleşi, excluşi şi tot mai izolaţi. Reuşesc, până la urmă, să se retragă în intimitatea propriului spaţiu domestic, înconjuraţi de animăluţe de pluş care le ţin de urât şi le oferă o securitate afectivă, trainică.
Cu toate că, derulând, la un moment dat, aceleaşi cadre banale ale unor vieţi mărunte şi lipsite de orice orizont, desprinse parcă dintr-un decor cehovian, textele par impregnate de un aer monoton prin succesiunea, uneori liniară, a aceloraşi secvenţe de-o crasă banalitate societală, diferite doar prin repere spaţio-temporale. Însă naratoarea tocmai asta doreşte să surprindă, anume, impactul monotoniei asupra acestor vieţi aparent tarate şi ratate, să urmărească schimbările de temperatură sufletească sau de climat afectiv prin care trec aceste vieţi ieşite din cochilia spaţiilor mici, care le oferă mai mult decât o simplă şi necesară securitate. Le garantează un sens al propriei existenţe. Le repune în valoare individualitatea şi le ancorează într-un univers compensatoriu, fragil şi sensibil, diferit de cel exterior/ social.
Reflectorul observaţiei surprinde o serie de întâmplări aparent fără o miză însemnată. Textul intitulat 1 Aprilie ne dezvăluie, printr-un firesc dezarmant, culisele ipocriziei şi ale smintelii, atunci când doi părinţi preferă să îşi expună fetiţa pe internet, postând cu ea, pe diferite site-uri de socializare, poze sau filmuleţe. În Femeia bună la toate, mai multe femei, angajate ale unei firme de curăţenie, se deplasau la domiciliu oferind şi alte servicii clienţilor. Acest fapt, printr-un dialog telefonic, foarte vioi, jovial şi maliţios, în maniera Gaiţelor lui Kiriţescu, este aflat cu stupoare de către patroana sau matroana firmei. Aceasta va pendula, în timp ce intră în posesia acestor informaţii trăsnite, între revoltă şi încurajarea acestui fenomen ilicit, mai ales dacă poate deveni destul de bănos. În Greta Fleischer-Krause, ne este dezvăluită existenţa unuia dintre cei mai mari colecţionari de pixuri din lume, un român. Frustrarea sau doar curiozitatea, însă, îi dau ghes să îl caute pe colecţionarul care se află pe primul loc, o femeie austriacă spre care va porni, având parte de-o călătorie cu totul aparte. Notele dramatice ies la suprafaţă într-o proză de atmosferă, Lângă lacul morii, în care, într-un cadru salingerian al unei zone bucureştene destul de animate, ne este prezentată rutina obişnuită a câtorva personaje, un pescar, un băieţel şi câteva fetiţe, ale căror destine se intersectează întâmplător. Cadrele se succed prin alternanţă, cu destule suprapuneri între prezent şi trecut. Finalul lasă deschisă cauza dispariţiei uneia dintre fetiţe într-o circumstanţă destul de gravă.
Tehnica evocării biografice, în cazul multor personaje, devine destul de frecventă în universul prozelor de faţă. Astfel, prezentul este creionat în tuşe mult prea tensionate, pare a fi aton sau lipsit de securitate. În acest context, personajele aleg să plonjeze într-un trecut al faptelor blânde, al apropierii afective de celălalt, al încrederii în sine şi în posibilităţile lumii din jur, încă nealterate din punct de vedere moral, afectiv, ludic. Pe când actualitatea pare a accentua fisura distanţărilor. Acest lucru se întâmplă în destule proze, cum ar fi în Dureri invizibile, în care prezentul spitalicesc, destul de sumbru, de apăsător, alternează cu un trecut al unei afectivităţi mereu în alertă. În textul O treime, viaţa cotidiană a unui cuplu este scindată între neîmplinirea cauzată de neputinţa de a avea un copil şi micile subterfugii pline de candoare şi de senzualitate în care cei doi evadează, în intimitatea locuinţei comune. Nu în ultimul rând, emblematic, textul care dă şi titlu volumului, Spaţii mici, vorbeşte despre confortul unor personaje retrase în cochilia acelor spaţii reduse, cum ar fi un studio de înregistrări sau acele fotolii adânci, din care nu doresc să mai iasă curând, baricadându-se pentru un timp nelimitat. Aceste comportamente, ne arată proza de faţă, aparţin unor învinşi social, certaţi cu afectivitatea şi cu prezenţele umane, deschişi unor practici sexuale extreme, ciudate şi destul de inconfortabile, dar, în schimb, revigorante pentru psihicul lor mult prea slăbit. Par a fi şi sunt cuprinşi de-o alienare iremediabilă. Însă îşi asumă până la capăt, cu un soi de curaj ciudat, condiţia celor aclimatizaţi în spaţiile umbroase. Devin, în cele din urmă, nişte inadaptaţi, nişte hierofanţi ai discreţiei absolute.
Dincolo de epiderma cotidianului, în acest volum de debut al Adrianei Jderu, palpită un ţesut existenţial, care degajă candoare, retractilitate, dar şi multă trăire asumată.