Zoulfa Katouh este o tânără scriitoare canadiană, de origine siriană, în prezent stabilită în Elveţia, iar romanul ei de debut, Cât timp înfloresc lămâii, a fost nominalizat la Goodreads Choice Awards, la categoria cea mai bună carte de young adult fiction, şi se bucură de un real succes internaţional.
Autoarea mărturiseşte că această carte poartă o încărcătură autobiografică şi realistă: s-a născut din durerea mea, din vinovăţia mea, din iubirea mea, din suferinţele mele, din visele şi speranţele mele. Pe scurt, s-a născut din zonele vulnerabile ale inimii mele. În povestea tragică a protagoniştilor care, mistuiţi de traume, fug departe de ororile războiului civil din Siria, se poate regăsi orice refugiat, consideră ea: Chiar dacă amănuntele prezentate în această carte au fost documentate şi expuse la ştiri şi pe internet timp de peste zece ani, sunt foarte mulţi oameni care nu ştiu ce se întâmplă. Şi din acest motiv, am dorit să le transpun într-o poveste. În cele din urmă, asta e viaţa umană: o poveste. Salama, Layla, Kenan şi restul personajelor din această carte sunt fictive, dar ele trăiesc în fiecare sirian. Aceste lucruri s-au întâmplat şi continuă să se întâmple.
Cât timp înfloresc lămâii nu este doar o poveste despre suferinţă, ci şi despre dragostea şi speranţa care sfidează ravagiile morţii. Deloc întâmplător, versurile poetului Nizar Qabbani devin motto şi laitmotiv al cărţii. Şi un refren al inimii eroinei: Fiecare arbore de lămâi va da rod/ şi din fructul său alt lămâi se va naşte,/ dăinuind, astfel, pe veşnicie. Confesiunea Salamei, o tânără de 18 ani, studentă la Facultatea de Farmacie, este de o sinceritate dureroasă. Ea relevă evenimentele dramatice prin care trece şi repercusiunile acestora asupra propriei fiinţe. Destinul ei se frânge atunci când izbucneşte revoluţia şi îi pierde pe cei dragi. Mama îi este ucisă de o bombă, iar tatăl şi fratele ei sunt arestaţi în timpul unei manifestaţii împotriva guvernului şi aruncaţi într-una dintre cele mai cumplite închisori. Este nevoită să părăsească repede casa natală, împreună cu Layla, cumnata însărcinată. Îşi asumă responsabilitatea de a apăra viaţa acesteia, cu orice preţ. Se angajează la spitalul local din Homs şi, alături de singurul medic existent, luptă, până la epuizare, pentru a tămădui rănile victimelor (majoritatea civili, printre care şi copii), provocate de confruntarea sângeroasă dintre forţele de securitate ale regimului dictatorial şi protestatari.
Pe măsură ce se izbeşte de tot mai multe situaţii medicale critice, Salama se maturizează şi dobândeşte profesionalism, curaj şi încredere în menirea ei. În ciuda pericolului permanent, nu dezarmează şi nu ia în calcul posibilitatea de a părăsi Siria. De fapt, în conştiinţa tinerei se dă o bătălie dramatică între datoria faţă de compatrioţii săi şi promisiunea făcută fratelui ei, referitoare la Layla şi la copilul pe care aceasta îl poartă în pântece. Scindată, înţelege că orice ar alege, va trăda o parte din sine însăşi. Sufletul şi mintea ei sunt puternic traumatizate de teroare, de ameninţarea bombelor, a atacurilor militare şi a morţii. Se anesteziază în faţa răului, muncind din răsputeri.
Khawf, personajul obsedant al viziunilor ei schizoide, o îndeamnă imperativ să aleagă calea libertăţii. Este vocea instinctului de conservare, care devine cu atât mai pregnantă cu cât revendică permanent responsabilitatea faţă de propria viaţă, dar şi faţă de cea a singurei rude care i-a rămas. Conflictul psihologic pe care îl trăieşte o copleşeşte, dar, la un moment dat, după îndelungate deliberări lăuntrice, hotărăşte să negocieze emigrarea, în nişte termeni foarte duri şi împovărători. Sentimentul vinovăţiei va spori, după ce îl va cunoaşte pe tânărul protestatar, Kenan, de care se va îndrăgosti. Acesta este dedicat cauzei revoluţiei şi nu concepe să dezerteze de la datoria pe care o are faţă de poporul său. Deşi se expune riscului de a fi arestat sau ucis, continuă să filmeze victimele represiunii armate, atât la manifestaţiile antiguvernamentale, cât şi în spital. Postează totul pe Youtube, pentru a arăta lumii întregi ce se petrece în ţara sa. Aceasta este forma sa de rezistenţă şi protest împotriva dictaturii.
Dragostea celor doi tineri înmugureşte în împrejurări existenţiale ostile. Inocenţi şi idealişti, ei îşi trăiesc prima iubire cu multă candoare. Povestea lor are o încărcătură emoţională profundă şi reprezintă un triumf al speranţei şi al luminii, în peisajul apocaliptic al războiului. Sentimentele juvenile cresc şi înfloresc exploziv. Împreună, Salama şi Kenan redescoperă bucuria, tandreţea şi frumuseţea. Sunt devoraţi de frică, dar continuă să lupte pentru binele semenilor, fiecare în felul său. Conştienţi de povara traumelor pe care le poartă, se sprijină şi se protejează reciproc. Luciditatea nu-i părăseşte nicio clipă, alimentându-le remuşcările, mai ales atunci când hotărăsc să se salveze, în numele iubirii. Vor părăsi Siria într-o barcă plină cu refugiaţi, care va străbate Marea Mediterană în condiţii extrem de precare. Deşi ambarcaţiunea se va scufunda, vor supravieţui şi vor trăi o vreme în casa din Berlin a unchiului lui Kenan, apoi în Italia. Povestea lor se va împlini departe de ţara natală, căreia îi vor duce dorul şi pe care o vor purta în visele şi în amintirile lor.
În romanul său de debut, Zoulfa Katouh a realizat radiografia unei lumi sub asediu, devastate de violenţe şi crime. Inspirat din istoria relativ recentă a poporului sirian, Cât timp înfloresc lămâii se constituie în mărturia cutremurătoare a unei tinere care a trăit coşmarul războiului şi a reuşit să se elibereze din ghearele otrăvite ale disperării şi ale terorii, prin dragoste.
Chiar dacă suferă de un oarecare tezism şi de predispoziţia spre sentimentalism şi senzaţional, cartea impresionează prin prospeţimea lirismului, prin acurateţea analitică a dramei celor care trăiesc într-un regim totalitar şi sunt constrânşi să ia calea pribegiei, să ceară azil politic în Occident. Traumele lor fizice, psihice şi emoţionale, destinele lor mutilate relevă adevărul că lumea în care trăim şi-a pierdut umanitatea. Emigranţii poartă în suflet suferinţa expatrierii, dar şi cântecul neînvins al speranţei, asemenea protagoniştilor, călători spre limanul libertăţii: Începe să se audă un cântec. Unul dintre cântecele revoluţiei în care Siria e comparată cu raiul. Rai. Îl ascult de parcă l-aş auzi pentru prima oară. Sorb cuvintele şi mi le tatuez pe inimă. Şi-mi dau seama că nu este o halucinaţie, că oamenii de pe barcă îl cântă. Mi se strânge gâtul de emoţie ascultând vocile răguşite care se amestecă cu vântul, ducând melodia noastră spre ceruri. Aud lacrimile care li se scurg pe obraji, le simt gustul pe limbă. Sunt sărate ca marea. Curând, li se alătură şi vocea mea, cânt printre sughiţuri de plâns, lacrimi tăcute picură, şi picură, şi picură pe lemnul vechi al bărcii, pătrunzând în el.