Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cele două surse ale metafizicii occidentale

        de Ion Militaru

I) Modelul abstract

În măsura în care metafizica occidentală se constituie în obiect de studiu istoric – lucru asigurat, între altele, şi de ieşirea ei din uz prin constatarea morţii lui Dumnezeu ca expresie ultimă a faptului metafizic – consultarea surselor care, prin epuizare, au dus la dispariţia ei, devine posibilă.

În ordinea proximităţii geografice, faptul metafizic a apărut în Grecia antică atunci când Platon, care a ştiut să profite de experienţa de gândire a antecesorilor, a pus problema existenţei unor entităţi separate de lucrurile la îndemână.

A separa lucrurile frumoase, a le considera mai importante - iar pe altele nesemnificative, a părut în ochii celor care aveau să-l judece peste secole, nici mai mult, nici mai puţin decât urmarea egoistă şi interesată a faptului că era pur şi simplu aristocrat şi făcea, volens-nolens, jocurile aristocraţiei.

Totuşi, ceea ce afirma Platon părea să fie mai degrabă resortul unei gesticulaţii inoperante decât mărturia unui realism fie şi minimal. Lucrurile cele mai convingătoare şi palpabile aveau să fie decretate în filosofia lui Platon drept cavsi-existente, iar locul lor în ordinea existenţei să fie luat de altele pe care nimeni nu le-a văzut sau atins, pe care nimeni nu le-a auzit în vreun fel sau altul, ba mai mult, pe care mai nimeni, cu excepţia sa, nu părea în stare să le închipuie măcar, a ajuns în acest punct: să conteste că lucrurile aflate la îndemână şi care constituie existenţa de zi cu zi, există.

Şi pentru ca lucrurile să fie consumate până la ultima lor consecvenţă logică, Platon avansează: există cu adevărat doar ceea ce gândirea gândeşte.

Mai mult, pentru ca jocul existenţei şi inexistenţei să fie jucat până la capăt şi lucrurile să fie numite, Platon a numit entităţile pe care nimeni nu le-a văzut, nu le-a auzit şi nici simţit, Idei, sau Forme, imaginând cumva că respectivele joacă rol de model pentru cele la îndemână.

În gândirea lui Platon nu a fost suficient că a apărut ceva de felul Ideilor sau Formelor; Ideile au fost înzestrate cu funcţii şi roluri, le-a fost atribuită o ierarhie şi o ordine celestă în care ascultau unele de altele, se ordonau în funcţie de o logică la care numai inventatorul lor avea acces.

Unele idei erau mai înalte, superioare, altele supuse şi obediente. Unele pozitive, altele negative. În fruntea lor se aflau cele mai nobile, pline de virtuţi morale şi estetice. Restul se aranjau cumva de la sine.

În tot cazul, toate utile şi ireversibile, interşanjabile şi absolute. Funcţia lor era convergentă de-a lungul întregii cariere celeste: slujeau de modele interioare tuturor lucrurilor pe care ne obişnuiserăm să le luăm de adevărate. În raport cu ele, existenţele ambientului nu erau decât copii. Modelul, adică originalul, era Ideea, Forma. Aici, jos, - pentru că, începând de acum, îşi face loc ideea că lumea noastră, lumea sufletului, a simţirii şi iubirii noastre, se află undeva jos, chiar dacă nu ştim prea bine unde este acest jos şi în raport cu ce este jos, şi ce rămâne pentru sus – se află copiile, adică existenţa second. Dincolo, adică sus, se află Ideile, Formele, Modelele, pe care le imităm în virtutea conferită lumii de jos, decăzută de la rangul coabitării şi însoţirii celor de sus.

S-au ivit tot felul de probleme pentru cum să înţelegem cele două lumi şi cum modelele noastre intime. Cum funcţionează un model din moment ce se află atât de sus? Sau este undeva în interior şi tot ce se întâmplă cu noi nu este decât o adeverire a modelului?

Ce s-a întâmplat mai departe este de ordinul unei drame sau unei stabilizări definitive pentru mentalul care s-a fixat acum definitiv.

Tot ce era până acuma cert şi sigur - simţurile noastre pe care contemporanii lui Platon continuau să jure - dintr-o dată au devenit incerte. Totul s-a schimbat, ce era bun a devenit rău, ce era vizibil a devenit invizibil. Pe scurt, lumea s-a întors cu susul în jos.

În ciuda întregii contestaţii şi a faptului că a existat un acord cu petiţia validată de toate curţile constituţionale care s-au constituit pe marginea deliberării asupra Ideilor, a rămas un rest care nu a putut fi urnit cu niciun chip: deprinderea de a gândi dual, indiferent ce -o lume aici şi una dincolo, o viaţă aici şi alta mai departe, un model şi o copie.

Chiar dacă s-a contestat tot: obiect, cale, practicant, orice fărâmă de certitudine, orice dram de reper în marea tuturor indeterminărilor şi valorificărilor, chiar dacă regimul de viaţă şi nutriţie al acestor Idei a rămas obscur şi neînţeles, ceva tulbure şi misterios, faptul incontrolabil al propensiunii pentru ceva de ordinul modelului, întâlnirea cu ceva de ordinul a ce este mai presus de înţelegere şi percepere. S-a ajuns să se sugereze existenţa unui locatar la fel de misterios şi neînţeles, pe măsura acelei lumi de sus, un locatar care înţelege mai degrabă să se ascundă decât să se arate.

Lumea care a început să se înfiripe acum nu s-a mai putut dezbăra de modelul Ideii şi Formei. Şi nu este vorba că la nivelul pe care unii specialişti numiţi psihopatologi ai vremurilor care aveau să vină, îl numeau conştient. Pentru că modelul Formă impus atunci pe malurile Mediteranei nu s-a menţinut cu niciun fel de bună ştiinţă, nimeni neavând dorinţa încărcării şi aglomerării cu ceva de felul unei nebunii private. Modelul Formă s-a insinuat în tot ce era mai departe de control, în tot ce era mai ascuns şi fără putinţa descoperirii. S-a ascuns în ceea ce, conform aceloraşi psihopatologi, s-a numit subconştient. Este locul în care s-a convenit că nu este niciun acces direct.

II) Modelul concret

În aceeaşi ordine a proximităţii geografice şi-a facut apariţia o altă modalitate de a închipui ce este adevărat, ce există şi ce nu.

Noua schemă de a gândi nu diferă cu nimic de schema anterioară, miza ei a rămas aceeaşi, ordinea închipuirii identică. Şi totuşi, ea nu este doar o altă schemă, una care să o sporească pe prima doar la modul numărului. Nu este vorba de două scheme care vorbesc despre acelaşi lucru, la fel.

Ce este cu totul diferit pe terenurile peninsulei arabice unde se înfiripa noua modalitate de a gândi modelul lumii şi diviziunile ei nu este obiectul sau conţinutul lui. Ce este nou constă în maniera de a gândi (sau trăi!). Dacă pe ţărmurile Mediteranei modelul sau ideea erau gândite ca suprema abstracţie a unei minţi singulare special instruite pentru a gândi doar, pe ţărmurile Mării Moarte, în ţinuturile Palestinei, ce este cu adevărat are altă formă: El se arată! La început - unora, unei perechi, apoi se arată sub forma mesajelor, pentru ca în final, prin revelaţie de sine şi trimitere de cuvânt, să se arate tuturor.

În diferenţă de cum Modelul a fost perceput pe ţărmurile Mediteranei, strict intelectiv, de astă dată exista o progresie a dezvăluirii şi arătării de sine. Totul are loc de-a lungul unui ciclu în care personajele se înlocuiesc unele pe altele, unele mor, altele se nasc, unite însă de unul şi acelaşi fir al depănării şi transmiterii coerente a unui mesaj care le parvenea de dincolo de ei, dintr-un cer care nu părea să fie, într-un fel, altceva decât cerul Ideilor platoniciene.

Aşa cum Ideile fuseseră descoperite încetul cu încetul, prin conversaţii îndărătnice purtate pe străzile oraşului grec şi, uneori, în afara zidurilor, acum, ce este dincolo se dezvăluie la fel de dificil şi îndelung. Totul poartă acum marca unui tranzit.

Acum, un ins care îşi închipuie că nu are o altă misiune decât să-şi conducă tribul într-un loc promis, străbate deşertul Arabiei, bântuit de o himeră în care ajunge să nu mai creadă decât el singur.

Când, chemat de vocea care-I făcuse promisiunea undeva pe vârful munţilor Sinai, la întoarcere, dăruit cu table pe care se afla inscripţionat mai tot ce era de spus din partea Domnului şi despre care el însuşi spunea că este Cel Care Este, se vede cu adevărat rămas singur. Nimeni din trib nu mai este dispus să creadă în himere de felul ideilor platonicine, în ce este numit Domnul Dumnezeu, adoptând mai degrabă credinţa în ceva infinit mai palpabil, idoli făcuţi după chipul şi asemănarea celor imediate: boi şi vaci.

Pe lângă idolii companionilor săi, noul zeu pe care venea să-l aducă şi recomande Moise avea toate metehnele. Boii şi vacile se făceau văzuţi şi auziţi, docili în a le asculta rugăciunile, noul zeu era altfel: răzbunător şi justiţiar, iubitor şi iertător.

Era aşa nu în sensul că se ascundea vederii ori că vederea nu ajungea aşa de departe, noul zeu era pur şi simplu deasupra vederii, pentru o altă senzaţie şi alt gust. Şi nu în sensul că trebuia un gust mai rarefiat şi puţin grosier. Noul zeu făcea apel la un tip de simţire pe care niciun simţ nu o exercita. Făcea apel la inimă ca la o modalitate a simţirii de nedefinit, pentru că efectiv inima nu era organul numit între simţurile tradiţionale ale perceperii existenţei. Inima nu avea cum să confere credit ontologic sau cale de acces la existenţă. Ea nu venea, ca organ, în atingere cu nimic, la curţile judecăţii ei nu era nimic de judecat. Inima părea să fie tot ce este mai departe de orice confirmare ontologică. Inima nu era pur şi simplu organ ontologic, factor de discernere existenţială. În rând cu cele ce nu au absolut nicio semnificaţie ontologică: plămân, ficat, pancreas, trecerea ei pentru confirmarea supremă părea să fie absolută nebunie.

Inima nu confirmă ontologic nimic. Ea nu poate spune despre cele ce există că există, nici că nu există. Pe linie ontologică competenţele inimii sunt depăşite.Şi tocmai inima este aleasă de Dumnezeu pentru a fi confirmat.

Totuşi, pe linia inventarierii diferenţelor, faptul metafizic de aici este altceva. El nu este aidoma ideilor, pasiv şi lipsit de iniţiativă, îngheţat şi prins în eterna tăcere a modelului. El este pe măsura nu a lucrurilor din preajmă, ustensile, fragmente de natură sau chiar vieţuitoare. El este aidoma omului însuşi. Mai bine spus, omul este aidoma lui. Omul vorbeşte pentru că Dumnezeu vorbeşte, comunică pentru că Dumnezeu comunică. Mai mult, Dumnezeu cere credinţă, ceva cu totul nou, absent şi inutil în faţa Formelor platoniciene.

Noul fapt metafizic cheamă şi vorbeşte, transmite şi se lasă perceput, chiar dacă nu atins sau văzut. Ia formă, forma roţii de foc, şi avertizează asupra neputinţei de a fi văzut ca atare. Se înfruntă cu un muritor şi acceptă să-i schimbe numele acestuia, iar seminţia lui să fie numită după modelul înfruntării Domnului: Israel – cel ce l-a înfruntat pe Dumnezeu.

Faptul metafizic că Dumnezeu transmite voinţa Sa se face în termeni de poruncă. Lasă în urma sa Table ca Table ale Legii, moralizează etc.

Şi totuşi este ceva care apropie cele două fapte metafizice: primul se făcea perceput şi înţeles în forma răsturnării tuturor habitudinilor. Ultimul se arată selectiv: doar unuia singur, apoi altuia şi altuia, urmând ca fiecare să transmită mai departe mesajul, să se facă ascultaţi şi crezuţi.

Este de văzut cum, în ambele cazuri, faptul metafizic nu este de ordin comunitar, chiar dacă exigenţele sale sunt orientate universal.

Mai departe, este de văzut cum faptul metafizic, în ambele variante, nu se vrea rupt de realul imediat. Dimpotrivă, vrea să-l orienteze şi, în ultimă instanţă, să-l salveze. Pentru ambele căi de acces la el, faptul metafizic se dizolvă în absenţa oricărui obiect palpabil.

III) Modelul sincretic

Modelul laic european, în măsura în care poate fi vorba de un model european, derulat, la rândul lui, printr-o succesiune de modele, conţine în sine abstractul şi concretul, ambele putând fi acceptate în prelungirea a două tipuri de moşteniri: moştenirea greacă, pentru dimensiunea abstractă a modelului, şi moştenirea iudaică, pentru dimensiunea creştină.

În ideea de model, cele două trăsături sunt deopotrivă egale. Distanţa care separă modelul de real vine pe latura sa abstractă. Perceperea modelului drept ceva real, viu, vine pe latura sa concretă. Pe scurt, modelul este un universal concret.

© 2007 Revista Ramuri