Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








CARTEA LUI HRABAL

        de Peter Esterhazi

(fragment)

- Eşti prea îndrăzneaţ㠖 îi spuse împăciuitor mama.

Atunci doar ridicase din umeri, dar mai târziu, lângă patul despre care nu se ştia dacă e cel de moarte, a fost obligată să se gândească şi la altceva. Că lipsa îndrăznelii nu înseamnă întotdeauna că baţi în retragere. Că îndrăzneala în sine nu e neapărat o valoare. Poate că-şi privea mama de la o distanţă prea mare? Ea, Anna, tocmai că nu voia să se resemneze cu nimic, cu nimic la care o obligă circumstanţele, circumstanţele, obişnuinţele, convenţiile, turnura evenimentelor, ţara asta, Europa de Est. Poate că mama ei e o femeie est-europeană, o oropsită din Europa?, a purta poveri, a te resemna, a salva, a accepta, a te supune, o femeie care ştie unde trăieşte, păi, copila mea dragă, să-ţi intre minţile-n cap, ştii unde trăieşti?, să n-asculţi de nimeni, ascultă de mama ta, stai în banca ta, îndoaie spinarea, cară, fă ce poţi, fă ce te lasă, dacă ţi se pun întrebări, să nu răspunzi, dacă te interoghează, mărturiseşte, mărturiseşte totul, nu mărturisi nimic legat de oameni care trăiesc, nu mărturisi nimic legat de oameni care te pizmuiesc, dar mărturiseşte că ai făcut spionaj pentru De Gaulle în favoarea regelui Carol, apoi, asemenea unui sperjur, în contra lui, şi că Mihály Károlyi e persoana ta de contact la nivel superior, că încă de pe vremea când erai la grădiniţă recrutai cu vicleşug oameni pentru armată, scopul?, e clar, mărturiseşte c-ai dus Kominternului documente secrete şi false, ascunse în cutii de ciocolată, mărturiseşte că tu eşti Rosa Luxemburg, că Rajk nu te-a fascinat ca bărbat, mărturiseşte că tu ai scris poemul Sfârşit de septembrie, pentru că tu eşti nevasta rusoaică a lui Petőfi, crezi că astea sunt prostii, glume, niciodată n-o să ştii când glumesc, niciodată, ăştia gândesc altfel, mintea lor nu-i ca a noastră, de-aceea nu te plimba numai aşa, de capul tău, prin ţara asta, să nu crezi că-i a ta, doar vezi bine a cui e, salută-i prima, comoara mea, ia-le-o înainte, salută-i tu prima pe toţi, nu tu o să fii mai prejos din cauza asta, iar ţara va fi năpădită de iarbă, să nu regreţi, aşa a fost întotdeauna, aşa-i şi acum, la fel va fi şi-n viitor, stai pitită, să nu spui ce gândeşti şi să nu gândeşti ce nu spui, la ce bun?, să nu te laşi indusă-n eroare, tu pe ăştia încă nu-i cunoşti, dar eu îi cunosc, iar dacă un soldat inimos te îndeamnă să plângi, în felul ăsta o să rămâi în viaţă, indiferent ce fel de viaţă, tot viaţă se cheamă!, atunci să plângi, să hohoteşti, pişcă-te pân’ la sânge, freacă-ţi ochii, freacă-i cu putere, să curgă lacrimile, dacă nu te lasă să te speli, rupe-ţi o bucată din fustă, să nu-ţi pară rău după fustă, să nu-ţi pară rău după nici o fustă, să rămâi în viaţă, indiferent cum, să le supravieţuieşti ăstora, păi de pe strada noastră au dus cu ei dou㺒opt de bărbaţi, nici unul nu s-a întors, micuţa mea, eu sunt o bătrână proastă, dar crede-mă, eu mă pricep la asta, nu vezi că-i darul lui Dumnezeu până şi faptul că mai suntem în viaţă, în ultimii 50 de ani, aici oricine putea să moară, aici nu te ocroteşte nimeni, n-ai cum să te aperi, n-ai ce să născoceşti, dar trebuie să fii cu ochii-n patru, să fii pregătită pentru orice, când le duci cota de untură, le dai grăsimea de pe maţe, care pute al dracu’, din cauza asta trebuie să topeşti şi să torni deasupra puţină untură adevărată, un strat subţire cât o pieliţă, nu-i uşor, dar o să înveţi, fetiţa mea, trebuie să înveţi totul, la fel ca jivinele din pădure, trebuie să cunoşti cărările, capcanele, din ce direcţie bate vântul, să-l cunoşti pe vânător, aici n-are rost să faci pe deşteapta, n-ai ce să ghiceşti, am trecut peste faza asta, să-ţi fie teamă, ascunde-te şi taci, ăştia până la ultima suflare sunt ca nişte câini turbaţi, aşa sunt, păi, atunci dă-le un ciolan de ros, tăcere, consimţire, las’ să se ghiftuiască, să se umple de lacrimile şi muţeniile noastre, să se îndoape până le crapă fălcile, să nu le mai treacă prin minte nimic, să aibă burdihanul plin şi să lenevească la soare, şi pân’ atunci e linişte, taci, o să ai copii într-o zi şi ce o să fie cu ei, fetiţa mea, să nu crezi nici în băiatul ăsta, să n-asculţi de el, ascultă de mama ta!, păi, cine-i ăsta?!, un nimeni care-şi dă importanţă!, libertate?, despre ce vorbeşte ăsta?, ce fel de libertate?, două săptămâni de concediu plus zilele suplimentare, zilele suplimentare, asta-i libertatea, păi, îi înregistrează pe magnetofon fiecare cuvânt, apoi ascultă totul, pun banda să se învârtă, când foarte repede, când foarte încet, rânjesc cu toţii în hohote, râd, acolo, în biroul lor, la asta să te gândeşti, la magnetofon, cum se distrează pe seama lui, să nu-i dai crezare, acu’ îţi spune numai lucruri frumoase, promisiuni, se grozăveşte, e fudul, dar ăştia-s altfel, altfel decât noi, fetiţa mea, ăştia-s privilegiaţi, sunt bogaţi, chiar şi atunci când n-au bani, chiar dacă au lovit şi-n ei, să te fereşti şi să-ţi fie teamă şi de el, ăştia-s mahări mari, au impresia că pot dirija lumea, au impresia că au totul la picioare, au impresia că pot folosi lumea după placul lor, nu vor să renunţe la nimic, sunt nişte puştani răsfăţaţi, curioşi, lipsiţi de pudoare, nu le e teamă de nimeni, ăştia-s bogaţi, nu, de trei ori nu, şi n-o să te apere, în zadar îi umblă gura, nici măcar n-o să te poată apăra, pentru că nu există apărare, iar băiatul ăsta nu ştie asta, şi n-o să ştie niciodată, şi nici nu vrea să ştie, şi nici nu-i nevoie să ştie, a purta poveri, a te resemna, a salva, a accepta, a te supune, să nu crezi în el, să nu-i dai crezare.

Anna nu-i dăduse crezare mamei ei, crezuse în băiatul ăsta (ba mai mult, uneori ea era cea în care credea băiatul). Poate că mama ei o fi ştiut despre ce-i vorba? Să fi ştiut între ce a ales, că acceptase şi-şi asumase ceva, poate că istoria ei nu-i cea a muţeniei, ci a tăcerii? Istoria nescrisă, vorbirea fără cuvinte, frumuseţea dincolo de artă, adevărul dincolo de om...

Muribunda grăi astfel:

- Dacă vrei să-ţi cumperi o blană, micuţa mea Anna, să ai la tine o lamă, când nu te vede vânzătorul, fă repede o tăietură într-un colţ. Dacă vezi culoare albastră, e-n regulă, e din cauza indigoului, dar dacă e deja cenuşiu, n-o cumpăra, oricât de mult îţi place, fiindcă năpârleşte, o să-i cadă perii. Aşa a păţit doctorul de femei din Szolnok, de care fusesem îndrăgostită. Dar trebuie să adaug că tot Szolnokul fusese îndrăgostit de el.

Apoi mai spuse:

- Cât de multe lucruri punem pe seama dragostei... câtă pustiire se petrece... cu cele mai bune intenţii... Ceva nu-i în regulă aici, ceva n-a fost creat în om, Bunul Dumnezeu a uitat să creeze... poate că nici Bunul Dumnezeu n-a fost creat... Cred că am decis bine, fetiţa mea.

(Traducere de Anamaria Pop)

© 2007 Revista Ramuri