Romanul Provocarea, semnat de Adi Cristi, reprezintă o voluminoasă apariţie editorială, fapt ce se înregistrează, totuşi, mai rar, în ultima perioadă în sfera genului proteic de la noi, dar şi de prin alte părţi. Cei care au luat cunoştinţă de această scriere romanescă (Editura Timpul, Iaşi, 2009, vol. I, 608 pag., vol. II, 540 pag.), s-ar putea să fi fost surprinşi, în primă instanţă, de «îndrăzneala cantitativă» din partea unui autor fără o vizibilitate pronunţată în câmpul actualităţii noastre literare. Prefaţa semnată de activul critic şi istoric literar ieşean Ioan Holban – cu titlul Muntele, Oraşul şi Spitalul de Nebuni – oferă potenţialilor cititori câteva repere despre problematica şi virtuţile scriiturii învederate la romancier, constituindu-se astfel într-un prim „text de escortă” pentru „masivul roman”, cum se exprimă criticul.

„O familie de la oraş, ce ar putea fi formată din patru persoane, Picioare-n Cur, Bucă de Buci şi cei doi copii ai lor, Unghie Falsă şi Buric Găurit, de exemplu, se pregăteşte să intre în concediu. Destinaţia nu-i este prea clară, nereuşind să-şi definească opţiunea, nici măcar atunci când a coborât la maşină, într-o dimineaţă aflată pe muchia dintre întuneric şi lumină. “ Primele două fraze din incipitul «masivului roman», în aparenţă o relatare oarecum de rutină a naratorului, într-un stil jurnalistic, se desprind din banalitate doar prin numele insolite ale membrilor familiei numite. „Efectuând” însă lectura până la finele celor peste 1.100 de pagini ale romanului lui Adi Cristi, realizăm că citim/am citit un cuprinzător şi problematizant roman, complex şi elaborat. Iar familia numită în frazele inaugurale reprezintă un nucleu de personaje – aş zice tipice ori, altfel spus, specifice realităţii social-politice, morale şi etice din prezentul nostru, cel al unei tranziţii perpetue. Acestea evoluează pe întreaga derulare a acţiunii complexe, ramificate din amplul roman, în componenţa, „formaţia” precizată iniţial, dar şi prin relaţionări cu alte personaje, în grup ori individual, în funcţie de situaţii concrete, proiecţii imaginare, specificităţile vârstei, ori cele legate de sex şi altele. Şi, tot din primele pagini, cititorul înregistrează modalităţile narative diverse prin care autorul tematizează şi dezvoltă într-o „alchimie romanescă” permanent captivantă, sub multiple aspecte, o „materie epică” substanţială, de copleşitoare densitate. Iar în derularea acţiunii sunt angrenate numeroase personaje, de varii „calibre”, a căror identitate este precizată tot prin porecle. Porecle pe măsura, sau mai precis calităţile la modă, devenite de prim-plan în trăirea şi afirmarea a nu puţini trăitori din prezentul nostru. Porecle diferite ca geneză şi rol caracterologic, întâlnite în „Ţiganiada” lui Ioan Budai Deleanu, în comediile lui Alecsandri, ca să ne rezumăm doar la aceşti scriitori din perioada de constituire a literaturii române moderne.

Într-o altă ordine de idei voi mai evidenţia în textura romanului episoade, scene cu numeroase momente, organizate şi distribuite simetric, dar şi utilizând „contrapunctul“, în cele opt părţi ale romanului: patru în primul volum, şi, conform simetriei compoziţionale, patru în cel de-al doilea, fiecare dintre aceste părţi fiind structurate în mai multe capitole. Un prim episod, cu mai multe scene şi momente, l-am putea considera ca fiind cel al drumului, deşi familiei „Destinaţia nu-i este prea clară...”. În parcurgerea drumului, un singur reper topografic cu denumirea reală: Târgu Neamţ. Pe la jumătatea drumului printre munţi, spre casa părinţilor soţiei, tot căpetenia familiei decide oprirea maşinii în parcarea motelului „La ciobanul român”. Acesta este locaţia sorei Bucă de Buci, numită Buză Arsă, „care reuşise să se căsătorească, în cele din urmă, cu un italian tomnatic, dar plin de bani. Împreună, în semn de respect faţă de cioban, transformaseră peştera în care acesta rezistase un deceniu de pază pe timp de război şi câţiva ani după, într-un motel cu dotări de ultimă oră, chiar aici, în creierul munţilor, numindu-l «La ciobanul român». Ciobanul şi soţia lui, ajunşi la vârsta senectuţii, sunt părinţi, socri şi bunici spre care se îndreaptă familia descinsă la motel, spre surpriza patroanei Buză Arsă, care se exterioriza prin gesturi extravagante şi printr-un limbaj pe măsură. Spre exemplu, unei remarci a cumnatului său asupra înfăţişării sale, aceasta îi răspunde în termeni pronunţat zgomotoşi, cu importanţă despre sine: „Mulţumesc, cumnate! Eşti un drăguţ. Are noroc sora mea cu tine. Ştii cum să faci să dai femeia pe spate, nu ca macaronarul meu care mă pune numai pe burtă şi mă încalecă, repetând atacul lui Garibaldi. Mama mia!” Citatele, reproduse până în acel loc, relevă, în bună măsură, „tonalitatea” limbajului personajelor, iar pe de altă parte, relaţionările între momentele drumului spre toposul din munţi, învederează, la rândul lor, denominaţia noastră de-a caracteriza scrierea lui Adi Cristi drept „un roman-fluviu”.

Motelul reprezintă o locaţie fundamentală în acţiunea romanului mai multe fire epice converg spre acest spaţiu în întreaga ţesătură textuală. E un motel aparte, conceput în aşa fel de Buză Arsă et comp, încât la întrebarea cumnatului proaspăt sosit despre rostul celor „patru apartamente prezidenţiale”, patroana răspunde prompt, plină de importanţă pentru iscusinţa dovedită în a-şi realiza opera: „- Ce să fac cu unul? La mine e vad mare. Nu există noapte să nu am de cazat cel puţin trei preşedinţi de bloc, de cooperativă, de administraţie şi, dacă va veni şi Traian Băsescu sau Barak Obama?! Nu trebuie să fiu precaută? În branşa mea nu ai voie să greşeşti! Cum ai greşit, cum ai pierdut! Nimeni nu te iartă.”

Prin mulţimea episoadelor, a situaţiilor şi scenelor, a relaţionărilor dintre grupurile de personaje şi scopurile pe care acestea le urmăresc, romancierul realizează o vastă şi detaliată panoramă asupra societăţii autohtone din actualitatea noastră. Iar autorul procedează în privinţa acestei panoramări precum în analiza combinatorie din matematici, „operând” cu „Aranjamente, permutări, combinări”.

Cuvântul panoramă îl folosim în sensul său de bază, înregistrat în dicţionarele academice, anume că „panorama înseamnă imagine de mari dimensiuni, dispuse circular, pentru a da iluzia realităţii”. Într-o astfel de imagine panoramică prezintă scriitorul realitatea şi modul de reflectare a ei, prin variate modalităţi romaneşti, cu o distribuire mai detaliată a unor imagini considerate semnificative, de mare relevanţă. E evidentă în roman însă şi relativizarea diferenţei dintre realitatea concretă şi ficţiune. În privinţa personajelor angrenate în complexa acţiune a romanului, ele se caracterizează, aproape în exclusivitate, prin ceea ce am putea denumi vieţuire deviată. Deviată, în principal, de la gândirea raţională, pe coordonatele căreia, acţiunile şi manifestările vizează scopuri majore ale fiinţei umane, sublimarea acesteia prin realizarea binelui, prin adevăr şi frumos. Vieţuirea deviată induce însă în roman la o imagine generală de panaramă. Adică, de bâlci, de dare în spectacol cu orice preţ, cu gesturi, situaţii groteşti, de ridicol, fără urmă de nobleţe umană.

O expresie elocventă a vieţuirii deviate o constituie încă din primele pagini ale romanului chiar familia pornită din oraş în concediu, ajunsă în creierul munţilor. La motel, aceasta participă la un foc de tabără, în jurul căruia diversele grupuri se lasă pradă doar plăcerilor instinctuale, într-o stare de beatitudine delirantă, inconştientă.

Într-un alt plan al acţiunii, ce se intersectează însă cu întreaga ţesătură de situaţii, se situează demersurile, strădaniile Ciobanului, împreună cu ginerele, nepotul său şi alţi urmaşi, de-a descoperi în interiorul ştiut de fostul stăpân înscrisurile prin care se atestă dreptul de redare în posesie a întregului masiv muntos, cu toate bogăţiile ce le cuprinde. Fapt ce se realizează în cele din urmă.

Confruntarea politică acerbă, setea şi lupta pentru putere reprezintă şi ele o temă majoră a romanului. Două tabere adverse se confruntă în acest plan: senatorul Căpăţână Seacă, cu soţia sa Ouă de Doi Lei, directoarea celui mai mare liceu din oraş, familie respectabilă, cu trei copii liceeni: Ochi Belit, Degetul Trei, Sprânceană Presată, iar în cealaltă parte fruntaşul politic local Cot Periculos şi soţia sa Femeia Frumoasă, sprijiniţi intens de Strategu venit de la Centru. Spitalul de Nebuni înseamnă şi el o locaţie cu un rol important în arealul oraşului, din arhivele căruia, cei interesaţi deţin dovezi, că nu puţini dintre actorii prezenţi pe scena publică au fost pacienţi, pentru o anumită perioadă, în saloanele acestei locaţii.

„Un vis al vieţii de toate zilele povesteşte Adi Cristi în Provocarea, unul din cele mai importante romane din stricta noastră actualitate literară” – scrie Ioan Holban în finalul Prefeţei sale. Rezonând cu o astfel de apreciere, vom repeta că, în pofida întinderii sale, romanul captivează cititorul pasionat de literatură de azi. Realizarea unui posibil serial de televiziune, desigur, în destul de numeroase episoade, ar însemna un demers imperios necesar influenţării unui public cât mai numeros, în scopul constituirii de către fiecare individ a unei existenţe umane normale, demne.