Ion Hirghiduş şi ceremonialul poeziei

Poet format în spaţiul exemplar al echinoxismului anilor ’80, Ion Hirghiduş se află cu Ceremonia unei vieţi zilnice la cel de-al treilea volum de poezie, după debutul editorial, cu Prin inima sentimentului (1997), şi, mai apoi, Femeia lui Dumnezeu (2007). Între timp, a publicat cărţi de filosofie sau eseistică filosofică, între care amintim aici un excelent studiu, de bibliotecă, aplicat filosofiei lui Noica (Introducere în ontologia lui Constantin Noica, 1999, în prestigioasa colecţie „Atheneum” a Editurii Dacia), la care se adaugă Studii şi eseuri filosofice (Editura Dacia, 2005). De curând, i-a apărut şi un studiu axat pe reflecţia de tip antropologic, ilustrând oarecum şi o preocupare de ordin universitar, autorul fiind de ani buni universitar, în aria disciplinelor sociale (2014, Antropologie politică, Cluj, Editura pentru Studii Europene/ Presa Universitară Clujeană).

Poezia, dincolo de interogaţia grav-existenţială, îmbrăţişează marginile/ limitele cotidianului cu o privire mult mai calmă, asumată fiinţial, într-un veritabil ceremonial al vieţii zilnice, supuse, altfel spus, timpului. Titlul primului ciclu de poezii (Cuvintele din cafea), unul întins, dominant ca spaţiu în acest volum, poate sugera tocmai acest lucru: poezia, discursul liric, ca şi cafeaua cotidiană, se ancorează în prezent, dând seama de starea trăirilor de acum, iar cuvintele, drept urmare, trezesc, dintr-un aici aproape banalizat, starea de graţie prin care se poate visa („starea de graţie e zahărul ce se aşază în zaţ/ pentru ca noi să visăm cum se întâlnesc lunile/ cum se despart zilele/ şi de ce nopţile sunt refluxul pierdut în priviri”). Un bun pretext pentru a developa apoi, ironic şi autoironic, însăşi graţia poeziei („a venit muza sub forma unei pisici”), denudarea unui spaţiu desacralizat („numai ea ştie că ceea ce visăm noi/ este felul de a fi zei”) şi a unui timp în care însăşi iubirea şi-a pierdut orice aură („ne facem veacul aici/ în cafeneaua piticilor pe somnabule mese/ colţ în colţ cu poezia de dragoste”), într-o conştientizare acută a oricărui sacrificiu cotidian („ne oferim de pomană viaţa”), dar şi într-o repliere singularizată într-un eros ce, doar singur, mai poate oferi sens fiinţei mărunţite într-o cotidianeitate frustă („sunt negre cuvintele-n cafea/ eu te păstrez pentru mine/ mai trag un fum şi mă duc să sting felinarele acelea”). Erosul, constituie, de altfel, una din temele dominante ale acestui ciclu, într-o ipostaziere a trăilor sub semnul toamnei existenţiale şi într-o iluzorie împlinire („noi credem că merităm să fim fericiţi/ în timp ce îngerii/ sângerează-n pădure// e toamnă târziu şi ei singuri sunt/ petalele florilor/ şi sufletul păsărilor...”, Îngerii risipiţi în toamnă). O ipostazire cât se poate de diversificată: erosul ca uimire, sub pecetea destrămării şi pierderii oricărei împliniri („stau în picioare şi te privesc uimit/ cum îţi ruginesc mâinile/ cum îţi cad hainele în dizgraţie”), debusolat; sub semnul absenţei, compensată iluzoriu de memorie; al tăcerii înfrigurate; al uitării sau singurătăţii tăcute şi autumnale în doi, aşa cum o sugerează un foarte bun poem („noi ne iubim şi rătăcim prin trupuri/ eu prin trup de bărbat/ tu prin trup de femeie/ căutăm un iris desperecheat// a rămas singură tăcerea/ o cronică veche/ la o masă de brad scrijelim/ despre umbre care nu au pereche// şi ne ducem fiecare prin lume/ doar frunze ruginite rămân din noi/ cu sufletele sfâşiate/ suntem arborii goi”, Ne-a prins toamna); un eros, în cele din urmă, nu doar însingurat într-o lume desacralizată, ci şi unul pe care nu-l mai cuprinde nici logosul fiinţial, aşezat sub semnul pietrificării.

Al doilea ciclu, Ceremonia unei vieţi zilnice, cel care dă şi titlul volumului, este, în fapt, un lung poem, în mai multe părţi, numerotate în cifre de la 1 la 18, dominanta discursului liric constituind-o aici cuprinderea sinelui, din care se iese sau în care se intră, prin intermedierea poeziei înseşi, dintr-un înalt al fiinţei (muntele) înspre o lume destrămată de timp („De pe munte se coboară un poem al apelor/ când se frâng celule în ramuri/ un adăpost ai găsit/ pentru culorile destrămate în timp”), un sine negat în cotidianeitatea sa tocmai pentru a revela, paradoxal, puterea creaţiei (poeziei)  peste orice tăcere sau absenţă („te-am negat în lumină/ pentru a vedea dacă poţi duce/ atât de departe esenţa tăcerii...// şi tu ai răsărit viers liber/ eu fiind acum uimit/ câte se pot întâmpla într-o fragilă absenţă”). Logosul pare a deveni unică dimensiune a fiinţei, cu prăbuşirea în sine, dar şi cu vederea cu ochiul liber, necenzurat, unit cu cerul şi gata de zborul ce-şi asociază „demnitatea” şi surmontează tristeţea oricărei neputinţe. Într-un timp imberb şi supus efemerului şi decăderii oricărei sacralităţii („văd aripi cum lucesc în somn/ văd îngeri care pică din orbite/ într-un timp în care tineri suntem şi efemeri”), descentrat afectiv şi lipsit de aura solemnităţii („azi am pierdut sceptrul inimii/ azi am pierdut sceptrul din mine”), singura salvare a fiinţei pare să fie logosul şi poezia ca ceremonial zilnic şi subliminal („în cuvintele pierdute ne găsim adăpost/ când te strig ieşi din cuvinte nerostite”). Un „joc” insinuat şi început  în cotidianul existenţial („Ceremonia unei vieţi zilnice este începutul jocului”) şi care, în spaţiul creaţiei, nu se încheie decât în „filele cărţii” („ceremonia nu se încheie aici/ este un timp al cernelii/ pe care tipografii îl pun să înainteze/ prin filele cărţii”).