Ion Cucu este patriarhul fotografiei „literare” româneşti. Cei care au citit Istoria critică a literaturii române (2008), de Nicolae Manolescu, nu se poate să nu fi observat că sub fotografiile multora dintre scriitori era inscripţionat „Foto: I. Cucu”. Sunt de amintit: Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Petre Stoica, Leonid Dimov, Mihai Ursachi, Daniel Turcea, Alexandru Ivasiuc. Eticheta „Foto: I. Cucu” se găseşte şi în paginile altor sinteze de bază ale istoriei literaturii române, printre care Dicţionarul general al literaturii române (coordonat de Eugen Simion).

Al doilea dintre cele trei volume proiectate în rama de interviu cu Un Cristian a fost tipărit sub titlul Sala Oglinzilor, volumul al II-lea dintr-un interviu de Un Cristian (Bucureşti, Editura Casa de pariuri literare, 2010).

În prefaţa „Oglinzile lui Cucu”, Un Cristian evocă succesul înregistrat de primul volum Cum ar arăta viaţa fără fotografie? volumul I dintr-un interviu de Un Cristian (2010). De asemenea, aminteşte surpriza atât a succesului neanticipat de „destui dintre cei care i-au fost subiecţi”, cât şi surpriza descoperirii unui povestitor. În fapt, dincolo de şi prin fotografie, Ion Cucu povesteşte: el „nu induce o poveste, o vede sau n-o vede, o surprinde”.

Pe lângă prefaţa de relevanţă, cartea mai conţine trei secţiuni: un autoportret, un interviu al lui Un Cristian cu Ion Cucu şi portretele a 25 dintre scriitorii, pe care, de-a lungul anilor, i-a fotografiat Ion Cucu.

În „Autoportret”, patriarhul, care se îndreaptă spre 75 de ani, se arată ca fiind „în formă”. Fotografiază „cu dorinţă”. Este mai selectiv. A deprins conduita de a lăsa subiectul „să se odihnească”. Crede în continuare „în scriitori”. Prin ei are viziunea unui trecut, care se furişează prin Sala Oglinzilor, nişte oglinzi în care nu se vede. În interviu, Ion Cucu explică semnificaţia acestui loc în care s-a consacrat fluxul literaturii române. Sala Oglinzilor este spaţiul în care se primeau înainte de ’89 noii membri ai Uniunii Scriitorilor. Este sala de gală a unei clădiri a U.S.R., de pe Calea Victoriei 115. Sala Oglinzilor este impregnată de un spirit înalt. O religie a literaturii îşi are sediul aici. Promotorii ei au fost şi sunt scriitorii. Ca spaţiu delimitat, încăperea vibrează de sacru: „simpla prezenţă aici, arată Ion Cucu, era ca o confirmare că eşti scriitor sau că poţi deveni unul”. În acest loc, fotograful i-a imortalizat pe scriitori sub influenţa unui duh înalt şi somptuos. „Înainte, accentuează intervievatul, era o sfinţenie să intri în Uniune”.

În sală, fotograful devenea element al atmosferei şi îşi ridica simţirea către absolut: „Aici, în sala aceasta, am trăit mai mult decât acasă”. Şi-a investit mulţi ani în această sală permanent trează. Spiritul istoriei literaturii române se conservă aici. În aer plutesc toate zgomotele discrete ale butonului care fixa timpul scriitorilor pe un clişeu. Ion Cucu a fotografiat aici trecerea timpului în literatura română. A înmagazinat pe peliculă partea istorică a scriitorilor. „Asta e Sala Oglinzilor. Locul în care s-au consfinţit şi s-au omologat scriitori autentici. Are această forţă de a te transforma dintr-un om oarecare într-un scriitor. Consider că e un loc sfânt, precizează Ion Cucu.”.

Scriitorii sunt marii preoţi ai cuvântului, sunt cei mai pricepuţi în a utiliza materialul limbii. În esenţă, literatura este arta cuvântului. Pe de altă parte, aici literatura, prin scriitori, vorbea cu propria istorie; marii scriitori au lăsat aici vorbe în curgerea timpului. Gândind în aceste trei premise, se poate infera că în Sala Oglinzilor s-au rostit cele mai frumoase cuvinte, cele mai frumoase discursuri de care este capabilă limba română. Dacă, aşa cum spunea Mihai Eminescu, limba este stăpâna noastră şi dacă există undeva un loc al emancipării în limba română, atunci acesta este. Sala Oglinzilor este o „acasă” a limbii şi literaturii române. Este sala marilor cuvinte.

Amintirile lui Ion Cucu îi proiectează, în absenţă, în Sala Oglinzilor pe mulţi dintre marii scriitori şi critici de după 1968: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Octavian Paler, Ştefan Augustin Doinaş. Unii dintre scriitori şi critici îi apar alături: Radu Tudoran cu Dan Deşliu, Eugen Negrici cu Livius Ciocârlie, Dana Dumitriu lângă Florenţa Albu. Pe Nicolae Manolescu şi-l aduce aminte stând mereu în picioare. ”Din când în când apărea şi Eugen Simion”. A fotografiat tot ce a intrat în acea sală. Nu oricum şi nu nesemnificativ. Îl fotografia pe scriitor când era el însuşi. Se destăinuie că îl lăsa pe „vorbitor” „să intre într-o stare de normalitate”, ca să devină „autentic”. Era permanent în aşteptare tensionată pentru a prinde momentul în care vorbitorul ajungea să fie în consonanţă cu sine: „ca personajul fotografiat să intre în propria stare”, se specifică.

Ştim că Roland Barthes postula că fotografia este un mesaj fără cod. Înţelegem acum din decodificarea dată de Ion Cucu că, în parte, codul de a lectura fotografia este impus de cel care a făcut fotografia. Emiţătorul nu numai că propune codul, el îl impune.

În altă ordine de idei, Ion Cucu arată că în filmoteca sa are peste 500 de scriitori. Deţine fotografii cu scriitori pe când erau în viaţă, dar şi cu unii pe catafalc.

Cartea evocă 25 de scriitori ce au făcut subiectul unor fotografii. Se remarcă evocările lui Marin Preda (căruia îi spunea Don Preda), Constantin Noica, Norman Manea, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, Eugen Simion.

Per ansamblu, cartea se lecturează cu o plăcere stranie, în special în cazul scriitorilor ce nu mai sunt. Elemente de amănunt din viaţa scriitorilor se proiectează aditiv în imaginea publică a acestora. În ordine fotografică, încântă descifrarea pentru neofiţi a procedurilor de punere în fotografie. Sub aspect istoric, se dă un clar contur intelectual şi emoţional Sălii Oglinzilor. În sfârşit, în plan estetic, lasă o impresie excelentă, curgerea blândă şi mângâietoare a povestirii. Ion Cucu este, într-adevăr, un bun povestitor. Are şi ce povesti. Prin urmare, gândim că interviul cu Un Cristian poate continua.