Nicolae Petre Vrânceanu debutează publicistic cu poezie în 1968. Apoi, poeme scrise în deceniul 1970 îi sunt publicate în antologii de poezie din anii 1970 şi 1971. Primul său volum de lirică apare în 1980 la Editura Scrisul Românesc din Craiova şi se intitulează În ochiul fântânii. Prin momentul intrării în cetatea liricii româneşti, Nicolae Petre Vrânceanu ar putea fi încadrat ca optzecist. Totuşi, prin curba de limbaj pe care se înscrie, prin tematica liricii sale, prin problematica şi ideatica lirică, domnia sa face notă discordantă. Faţă de optzecişti este neconformist prin conformismul tradiţionalismului său. Am spune că Nicolae Petre Vrânceanu este un Ion Pillat al sfârşitului de secol XX şi al începutului de secol XXI: este un tradiţionalist printre optzecişti-postmodernişti şi un modern printre tradiţionalişti. Nicolae Petre Vrânceanu a luat poezia pe cont propriu şi s-a avântat de unul singur pe magistrala poeziei: este un poet pe cont propriu şi de unul singur.

În cronica volumului de debut al lui Nicolae Petre Vrânceanu, Laurenţiu Ulici sesiza că acesta „scrie poezii de factură tradiţionalistă, cântând timpul şi anotimpul, ţara şi ţărâna, iubirea şi iubita într-o tonalitate idilică prin care transmite bucuria de a trăi”. În fapt, tradiţionalismul este rama în care se înscrie modernismul poetului. Acest tradiţionalism este axa fundamentală a poeticii diacronice a liricii lui Nicolae Petre Vrânceanu. Acest lucru este oarecum vizibil de-a lungul carierei sale lirice de peste 30 de ani, dar capătă caracter de evidenţă în antologiile sale. Mai mult, rama tradiţionalistă devine admirabilă şi izbitoare în cea mai recentă antologie de autor intitulată Codex Vrânceanu şi apărută la Iaşi, la TipoMoldova, în „Colecţia Opera omnia. Poezie contemporană”.

După rama generică tradiţionalistă, o a doua caracteristică a liricii lui Nicolae Petre Vrânceanu o reprezintă reflexiunea meditativă. Eul liric se situează sus şi departe de tumultul fenomenelor şi reacţiilor: „Sunt cel ce rosteşte/ cu liniştea aerului/ după trecerea zborului,/ când numai apele se-aud bătând/ în treptele stelelor./ Rostesc/ încrederea în puterea/ ascunsă a sevelor/ urcând în lumină prin muguri/ (…)/ Cuvinte rostesc/ cu ochii spre cer,/ aşteptând să coboare asupra-mi/ interzisă,/ lumina credinţei.” („Cel ce rosteşte”). Eul liric se manifestă ca vorbă şi ca privire. Meditaţia devine contemplare: „Privesc îndelung, până când în ochi/ îmi ajung izvoarele lacrimilor uitate/ şi lujerii luminii se frâng în depărtări/ striviţi de caii de aramă ai apusului” („Contemplare”).

Meditaţia îşi poartă aripa asupra unei tematici substanţiale. Cinci sunt palierele universului tematicii: chenarul mitic, natura, istoria, erotica şi rugăciunea. Multe dintre poemele scrise de-a lungul timpului sunt evocări ale peisajului geografic şi psihologic natal din zona Sloboziei. Bărăganul lui Ştefan Bănulescu şi al lui Fănuş Neagu vibrează mitic şi la Nicolae Petre Vrânceanu. Vegetalul şi acvaticul, fizicul şi spiritualul, eroticul şi carnalul, se impregnează de mitic şi simbolic. Viaţa se derulează „în miresmele aspre, în mit vegetal” („Mit”). Caloianul este principala figură mitică a liricii în discuţie: „stătea Caloianul,/ îl plimbam toţi pe uliţă/ cântând pân’ la Ialomiţa:/ «Caloiene, iene,/ scoală de te scoală/ adu apă-n poartă/ Caloiene, iene,/ du-te-n lumea largă/ ploile să meargă,/ să curgă şiroaie/ de atâta ploaie!» („Caloianul”). Un alt tronson mitic este acela al Ielelor: „Noapte neagră, înnorată,/ de vântul rău măturată./ (…)/ «Uite ielele»” („Ielele şi Necuratul”).

Istoria nu este un simplu apel la memorie, nu este nici refugiu în memorie, nici suprapunerea trecutului prezentului. Istoria este locul în care prezentul se întâlneşte cu exemplarul, cu prototipicul. Mihai Eminescu îl invocă pe Vlad Ţepeş: „cum nu vii tu Ţepeş, Doamne”. Nicole Petre Vrânceanu îl invită printre noi pe Matei Basarab: „Matei Basarab, părinte şi domn/ blândeţe de sabie pusă în teacă,/ ai dat marii Vlahii din marele tom/ al înţelepciunii ce nu se apleacă./ (…)/ Coboară din cronici şi binecuvântată/ ce noi făptuirăm sub legi şi sub datini/ prin truda sudorii deapururi neînfrântă/ în numele vostru şi-al celor muşatini” („Coboară din cronici şi binecuvântată”).

Erotica lui Nicolae Petre Vrânceanu este blândă, delicată şi elegantă. Obiectul generic al iubirii este o „Domniţă valahă”: „E vară, flăcări de rod/ se-mplinesc în muguri,/ sângele meu spre tine mereu/ înfloreşte./ Primeşte-mă, Domniţă valahă,/ obosit de drum/ şi cerul mă va binecuvânta/ cu raza ochilor tăi/ nevătămată de umbră,/ cu mersu-ţi mlădiind/ incadescente poeme” („Domniţă valahă”).

Antologia se citeşte cu plăcere şi aduce satisfacţie estetică şi intelectuală. Nicolae Petre Vrânceanu este un poet remarcabil, iar antologia Codex Vrânceanu îi consolidează un loc de frunte în istoria liricii oltene a ultimilor 30 ani.