Poeme
de Hans Magnus Enzensberger
În
româneşte de Ioan EVU şi Theresia HAAS
FARFURIA DE
TABLĂ
Despre sărăcie
s-a spus totul.
Că e
îndărătnică, rezistentă, contagioasă.
Că nu
interesează pe nimeni,
în afară de cei
săraci. Că e enervantă.
Atât de harnică,
încât nu-i mai rămâne timp
să se plângă de
plictiseală.
Ea e ca mocirla.
Acolo,
unde trăiesc cei
de joasă speţă, este şi ea,
incomodează,
molipseşte, duhneşte.
Se remarcă prin
omniprezenţă.
E asemenea
veşniciei.
Atribute
dumnezeieşti. Milostivii,
sfinţii o caută,
călugări
şi măicuţe s-au
logodit cu ea.
Oamenii fug de
sărăcie
toată viaţa, dar
ea îi ajunge,
cu farfuria ei
de tablă în mână,
solemnă, de
neînduplecat,
la colţul
următor.
DIVORŢUL
La început a
fost doar o vagă tresărire a pielii
Cum crezi tu
, acolo unde carnea-i mai întunecoasă.
Ce-i cu tine?
Nimic. Vise tulburi
despre
îmbrăţişări, dar ce straniu ce slab
îţi pare
celălalt în dimineaţa ce vine.
Certuri
stridente. Atunci în Roma
Despre asta nu
i-am vorbit nimănui. Pauză.
Bătăi de inimă
precipitate, ciudat, un fel de ură.
Nu despre
asta-i vorba. Aceleaşi fraze.
Fără-ndoială,
de-acum încolo totul e fals.
Clară şi
nemişcată, ca o fotografie de paşaport,
această persoană
necunoscută
ce stă la masă
cu tine
cu paharul de
ceai în faţă, cu ochii ficşi.
În zadar în
zadar în zadar:
litanii în
creier, o uşoară greaţă.
Sfârşitul
reproşurilor. Treptat încăperea
se umple până la
tavan cu vinovăţie.
Vocea acuzatoare
pare străină, numai pantofii
ce cad cu zgomot
pe podea, pantofii lipsesc.
Data viitoare,
într-un restaurant gol, gesturi lente,
firimituri de
pâine, se vorbeşte despre bani,
râzând. Desertul
are gust de metal.
Doi străini.
Raţiune absurdă.
Nu-i chiar atât
de rău. Dar noaptea
dorinţa de
răzbunare, încleştarea mută, fără nume,
doi avocaţi
scheletici, doi raci mari în apă.
Apoi extenuarea.
Încet se scorojeşte totul.
O nouă tutungerie,
o nouă adresă.
Paria, repus în
drepturi depline.
Umbrele se
destramă. Acestea sunt actele.
Aceasta e
legătura de chei. Aceasta e cicatricea.
DESPRE DIFICULTĂŢILE REEDUCĂRII
Simple minunate
toate marile
planuri:
timpul de aur
Împărăţia lui
Dumnezeu pe pământ
moartea
statului.
Foarte
convingător.
Numai de n-ar fi
oamenii!
Oricând şi
oriunde oamenii incomodează.
Oamenii încurcă
totul.
Când e vorba
despre eliberarea umanităţii
ei dau fuga la
frizer.
În loc să
mărşăluiască în prima linie
ei spun: acum ar
fi bună o bere.
În loc să lupte
pentru o cauză dreaptă
se războiesc cu
varicele şi pojarul.
În momentul
decisiv
caută o cutie
poştală sau un pat.
Cu puţin înainte
de noul mileniu
ei fierb
scutece.
Oamenii ratează
absolut tot
cu ei nu poţi întemeia
nici un măcar un singur stat.
Valorează cât un
sac de purici.
Scepticism de
mic burghez!
Idioţi ai
consumului!
Rămăşiţe ale
trecutului!
Dar n-ai cum
să-i omori pe toţi!
N-ai timp să-i
tot lămureşti!
Da dacă n-ar fi
oamenii
lucrurile ar
arăta cu totul altfel.
Da daca n-ar fi
oamenii
atunci toate ar
merge ca pe roate.
Da dacă oamenii
nu ar fi
da atunci!
(Atunci nici eu
n-aş mai încurca pe nimeni)
VEŞNICA ARMONIE
Acest ceva, care
cade
din cerul
întunecat, uşor,
uniform, fără
zgomot,
neîncetat,
dansând, se aşază
pretutindeni,
fără grabă, pe tot
ce are colţuri,
bloc turn, cutie poştala, sicriu.
Tot ce era
colţuros se va
rotunji,
zidurile se ridică agale,
urma pantofilor
dispare, se
scufundă, blând,
lopata intră
adânc,
încet, încet,
tot ce era
numerotat,
strident, distinct,
se îngeamănă,
ţigla casei,
capete se
înalţă, sucombă,
duritatea
macazului,
dispar
diferenţele, jos, sus,
teren plan,
accidentat, rău, bun.
Cu săptămâni,
zile, minute în urmă,
dealul era un
bordel, o cocioabă,
un plug de
zăpadă. Chiar timpul
devine o vată.
Când şi când
încă o giruetă,
o antenă.
La orizont o
movilă
neclară,
înghiţită de ninsoare,
trebuie sa fie
Matterhorn, sau
Aratat. Războiul
dispare
în pace,
desăvârşit şi alb.
Totul e neted ca
zăpada,
doar zăpada nu.
Fiecare cristal,
în parte,
diferit de
alt cristal. E
de ajuns
doar o privire
prin microscop,
păcat
microscopul a dispărut,
microscopul, şi
ochiul
întunecat de
zăpadă.
CASA IZOLATĂ
Când mă trezesc
casa tace.
Doar păsările
fac larmă.
Privesc pe
fereastră
nimeni. Pe aici
nu trece nici o
stradă.
Nimic nu leagă
cerul de pământ.
Împăcat stă
întins cel viu
sub secure.
Eu pun apa la
fiert.
Îmi tai pâinea.
Apăs precipitat
butonul roşu
al
tranzistorului minuscul.
Criza
caribică... spală mai alb
şi mai alb şi
mai alb...
gata pregătit de
acţiune... Treapta trei...
Thats the way I
love you...
Acţiunile bursei
au crescut surprinzător.
Eu nu iau
securea.
Nu sparg
aparatul.
Vocea spaimei
mă linişteşte,
îmi spune:
Suntem încă vii.
Casa tace.
Eu nu ştiu să
pun capcane
nu ştiu sa fac
un topor de cremene
acum când
ultimul tăiş e şi el ruginit.
DESENAREA UMBREI
Desenez zăpada.
Desenez cu
încăpăţânare
desenez vertical
cu o pensulă
mare
pe pagina albă
zăpada.
Desenez
pământul.
Desenez umbra
pământului,
noaptea.
Nu dorm.
Noaptea întreagă
desenez.
Ninsoarea cade
vertical, cu
încăpăţânare,
pe tot ce
desenez.
O umbră mare
cade
pe umbra
desenului meu.
În această umbră
desenez eu
cu pensula cea
mare
a nopţii
cu îndârjire
umbra mea cea măruntă.
|