Acum câteva decenii, călător prin Roma, am văzut primele statui ale cezarilor, pe Via dei Fori Imperiali, mânjite cu neagră cerneală contestatară, cum scriam. Era începutul erei spray-urilor colorate care nu se şterg de pe ziduri, intrări, faţade, porţi. Apoi, la Perugia, tot mai demult, am ascultat frazele revoltate ale unui locuitor al oraşului: „De ce nu scriu pe monumentele lor de acasă aceşti studenţi din Orient, nu pe ale noastre?”. Perugia, se ştie, era vestită pentru mulţimea studenţilor din toată lumea, străini, veniţi să înveţe limba şi cultura italiană la Universita per stranieri, nu să o dispreţuiască. Acum, văzând furia demolatoare cu care în SUA sau în Anglia sunt vandalizate statuile oamenilor celebri, de la Columb la Cervantes, de la Churchill la Washington, gestul (hipioţilor?) de-atunci, din Cetatea eternă, mi se pare acum unul teribilist – ignorant, dar nu sinucigaş. Proba imaturităţii culturale, îmi ziceam, o joacă de adolescenţi frustraţi şi excentrici. Ce poţi să ai cu Traian, cu Cezar sau cu Nerva? Erau, mă gândeam în sine-mi, răbufniri reziduale, probabil, ale anului ‘68. Între timp, revendicările celor de pe baricadele pariziene fuseseră satisfăcute, lumea se schimbase, nu era mai fericită, dar funcţiona la standardele normale ale civilizaţiei occidentale, care, imperfectă, asigura, de bine, de rău, o anumită bunăstare obţinută prin efortul muncii sistematice. Existau multe nedreptăţi sociale, dar exista şi o protecţie socială, dar, mai ales, se respecta un set de norme etice, revizuit, relaxat, permisiv, adaptat vremii.

Acum, grupurile numeroase de rebeli clamează vinovăţia albilor ca rasă împotriva celor de culoare, aceştia veacuri la rând sclavi, izolaţi şi discriminaţi. Aceasta până prin anii ‘60, când dreptul la vot al afro-americanilor a fost introdus în Constituţie. Nu e destul, spun cei din mişcarea unui pastor, trebuie spălate păcatele străbunilor albi de către voi, toţi cei de acum. Istoria se cere rescrisă, reinterpretată prin grila exigenţelor corectitudinii politice. Au suferit mai multe generaţii, se clamează pe străzi, din cauza omului alb. Au fost, de asemenea, ostracizate minorităţile sexuale, nu doar cele rasiale. Trebuie, deci, revizuită toată cultura lumii, cea constituită după criteriile consacrate de secole. Religia creştină, familia tradiţională, relaţiile sociale obişnuite de veacuri s-au perimat, afirmă ei, cu elanuri pseudo-revoluţionare bazate pe argumente puerile. Ei nu discută, decretează, nu avem o agora, ci o armată de anarhişti, care distrug magazinele, ucid opozanţii, aduc teroarea, nu raţiunea dialogului în confruntări. Nu avem de a face, atenţie, cu nişte reminiscenţe naiv-utopice, nu e flower power, ci o tentativă de modificare a naturii umane, o ştergere a diferenţelor de gen, de cultură, de educaţie, în numele unor principii de relativizare a valorilor etice. Nu avem, astfel, un om cu o personalitate şi demnitate distincte, ci membri ai unui partid de anonimi.

Practic, asistăm la o discreditare a ontologiei, la o coborâre în maelstromul instinctelor, la o distopie pusă în scenă la nivelul întregii planete. Similar cu ultima fază a nazismului, după Ernst Jünger, citând un teolog german, în Jurnale pariziene (Editura Humanitas, 2004), de la Lucifer se ajunge la diavol, dia-bolon, cel care divide, desparte, opune, apoi la distrugerea totală, satanas. Ne aflăm în faza dia-bolon pregătind autodistrugerea civilizaţiei europene, tăierea rădăcinilor eline, latine, evreieşti? Anarhia, anomia, „pustiirea urâtului”. Supraomul a devenit anti-om, după Holocaust. Acum vine omul-fantă, vorba lui Nichita Stănescu, sau omul-găunos, cum spunea Eliot? Ura de rasă a reizbucnit, în zilele noastre, aliată cu cea de clasă? Albii sunt urâţi de o parte a populaţiilor de culoare... 1940, 2020. Pactul din 1939, Ribbentrop-Molotov, pus în aplicare în 1940, Germania şi Uniunea Sovietică împreună, armatele celor doi dictatori împotriva democraţiei. Acum, să fie la fel?, un amestec exploziv al celor două ideologii extremiste?, un fel de nazi-comunism, având în plus pseudo-teorii despre identitatea sexuală? Ce vor anarhiştii post-pandemiei, prin această reeducare similară celei din China lui Mao? Distrugerea omului tradiţional, a valorilor spirituale, a religiilor. Instaurarea unei Dictaturi a relativismului, cum spunea mai demult Benedict al XVI-lea. Dictatura minorităţilor. Dictatura rasială, negrii contra albilor. „De neatins, de neatins”, vorba poetului, doar islamul exonerat de orice vină, cel care ar vrea o Europă de dinaintea Reconquistei.

Bine, dar ce punem în locul civilizaţiei europene? Mi se pare o întrebare legitimă, logică, necesară. Comunitatea gay, loisirul, activismul politic primar, devălmăşia socială, condamnarea opiniilor numite conservatoare? Distrugerea tabuu-urilor, deci, a tuturor normelor elementare, fireşti, care ne asigură condiţia de oameni civilizaţi? Înspăimântătoare lume ne aşteaptă, unde terorismul intelectual se exercită tot mai violent împotriva universităţilor, parlamentelor, consiliilor regionale, presei. El a degenerat, în unele locuri, în terorism propriu-zis, de la cerneluri la sânge este doar un pas, tot trăim într-o lume fluidă. Tristă mi se pare apoi laşitatea unor intelectuali, universitari, nu toţi, desigur, culmea, aflaţi la apogeul unei cariere sau a unei notorietăţi, care se adaptează noului curs autodistructiv al lumii noastre debusolate. „Conservatorul” este un alt chip neomarxist de ,,duşman al poporului” din comunism. Nimeni nu neagă cruzimea istoriei, dar nu le putem imputa celor tineri greşelile generaţiilor anterioare.

Am rămas uimit când am citit reproşurile dintr-o publicaţie culturală centrală, de la noi, unde eram învinovăţiţi, ca bărbaţi, că am maltratat, violat, nedreptăţit femeile. Eu, unul, nu ştiu vreun literat român violator, nici să-şi bată muza, da, am întârziat acasă, croind „planuri din cuţite şi pahară”, dar am făcut penitenţă, după, sincer. Le stimez pe toate femeile din Univers, poete, eseiste, plasticiene, profesoare, medici, asistente, călugăriţe, poliţiste, contabile, sportive de performanţă sau nu, mult mai mult decât cred ele. Nu mă simt, după o autoscopie atentă, vinovat că nu le-am apreciat multiplele calităţi intelectuale, talentul, înţelepciunea, practicarea virtuţilor, tandreţea, mila, simţul realului, intuiţia.

Tot ce părea imposibil acum câţiva ani a devenit posibil şi ia înfăţişare de barbarie dirijată, de autosuprimare, de sinucidere culturală, religioasă, apoi fizică, scene dintr-un coşmar din care ne vom trezi vreodată? „Fereastra de oportunităţi”, „fereastra Overton”, aceea de a obişnui lumea cu absurdul, aberantul, ilogicul, pas cu pas, poate este o realitate pe care noi refuzăm să o vedem... Nimeni nu este împotriva experimentelor, dar să ştergi cu buretele uitării ceea ce omenirea a câştigat cu truda nopţilor albe de studiu, cu vieţile dăruite artei mi se pare revoltător de primitiv. Să ciopârţeşti marmura statuilor, meschin deocamdată, trei degete ale unui poet, înseamnă să ignori desenele peşterilor făcute de Homo sapiens, alegând doar osul de ros şi toporul de cremene. Focul aprins cu inconştienţă nu e unul purificator, ci devastator al civilizaţiei.